Luni 25 mai, Mike Pompeo, noul ministru de externe american, a lansat un atac frontal asupra Iranului. Oficialul a declarat – potrivit ziarului britanic The Independent – că vor pune în aplicare „cele mai dure sancţiuni din istorie” împotriva statului persan. La începutul lunii mai, Statele Unite s-au retras din acordul nuclear cu Iranul, deşi atât preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, cât şi cancelarul german, Angela Merkel au sfătuit să nu o facă. Cu toate acestea, opinia Washington-ului estă că cel mai eficient mod de a-și realiza interesele este să apeleze la sancţiuni economice şi financiare. Preşedintele Donald Trump consideră că după ce această tactică și-a confirmat utilitatea în cazul Coreei de Nord, trebuie să funcţioneze şi în alte părţi ale lumii. Optimismul lui Trump însă pare a fi prematur. Deocamdată nu se ştie cum va evolua procesul de pace şi denuclearizarea promisă de Phenian, iar Casa Albă tocmai ieri a anulat întâlnirea dintre Donald Trump şi liderul nord coreean, Kim Jong-un, care fusese programată pentru data de 12 iunie, la Singapore.
Scopul Statelor Unite este ca influenţa Iranului să scadă în zona Orientului Apropiat, guvernul de la Teheran să renunţe la sprijinirea insurgenţilor houthi (şiiţi) din Yemen şi a talibanilor din Afganistan şi să se retragă din Siria. Săptămâna trecută a avut loc o întâlnire neanunţată între Vladimir Putin şi preşedintele sirian Bashar al-Assad la Soci, ocazie cu care, potrivit publicaţiei The Independent preşedintele rus a luat poziţie pentru retragerea forţelor străine din Siria. Această declaraţie a fost receptată cu supărare de Teheran care – prin vocea purtătorului de cuvânt al ministerului de externe, Bahram Ghasemi – a declarat că armata iraniană continuă cooperarea cu forţele guvernamentale siriene – scrie prestigiosul cotidian american The New York Times.
Întrebarea la care se caută răspuns este de ce își doreşte Iranul un rol de lider în Orientul Apropiat? Unul dintre motive ar fi acela că şi iranienii se simt ameninţaţi. Acest sentiment de insecuritate are rădăcini în istora recentă. În anul 1953 serviciile secrete americane şi britanice au declanşat o lovitură de stat împotriva prim-ministrului proaspăt ales, Mohammad Mosaddeq, ceea ce a făcut posibil ca şahul Mohammad Reza Pahlavi să revină la putere. Motivul intervenţiei occidentale a fost decizia lui Mosaddeq de a naţionaliza industria petrolieră. Washington-ul s-a arătat deranjat de această măsură şi nu a privit cu ochi buni nici îmbunătăţirea relaţiilor dintre Iran şi URSS. Puciul din anul 1953 însă a rămas în memoria colectivă a iranienilor drept o gravă ingerinţă americană în treburile interne iraniene. Ca atare, atunci când Mike Pompeo face aluzii la răsturnarea puterii preşedintelui lui Hassan Rouhani, acest lucru este luat cât se poate de serios în Teheran. Relaţiile dintre SUA şi Iran au ajuns să fie cel mai tensionate în anul 1979, atunci când în timpul revoluţiei islamice revoluţionarii au ocupat clădirea ambasadei SUA şi au luat 52 de ostatici din rândul angajaţilor şi a personalului diplomatic. (Ostaticii au fost eliberaţi doar după 444 de zile, când Iranul, în timpul războiului cu Irakul, avea nevoie de piese de schimb pentru armele americane din dotarea armatei. În schimbul acestora i-a oferit pe ostatici.)
Cealaltă traumă pentru iranieni a reprezentat-o Războiul din Golf. Totul a început în anul 1980, când Irakul a atacat Iranul în urma reîntoarcerii în ţară a aiatollahului Khomeini şi care l-a răsturnat de la putere pe şahul Reza Pahlavi. Timp de opt ani armata irakiană a beneficiat de sprijinul tacit al Statelor Unite, chiar dacă serviciile secrete americane aveau informaţii despre folosirea armelor chimice de către forţele lui Saddam Hussein. În acest război, care a durat opt ani, și-au pierdut viața peste o sută de mii de oameni, iar costurile militare au fost de două ori mai mari decât veniturile realizate din exporturile de ţiţei.
Aceste antecedente au contribuit la politica externă agresivă a Iranului, chiar dacă sprijinirea teroriştilor şi creearea armelor nucleare ar putea fi justificate. Iranul nu are încredere în niciun alt stat din zonă. Chiar dacă nici măcar cei mai radicali şiiţi nu cred că modelul statului islamic ar putea fi exportat în Orientul Apropiat – aşa cum rezultă din raportul din aprilie al institutului International Chrisis Group – dar există un consens naţional în ceea ce priveşte necesitatea promovării unei prezenţe active în zonă, tocmai pentru a preîntâmpina o agresiune împotriva ţării. Mijlocul cel mai eficient pentru atingerea acestui scop este arma nucleară, iar în subsidiar sprijinirea miliţiilor şiite oriunde s-ar afla acestea.
În prezent, cel mai mare duşman al Iranului şi anume Irakul a fost „îmblânzit” prin ajungerea la putere în anul 2003 a unui guvern dominat de şiiţi. Iranul, susţinând regimul lui Bashar al-Assad în Siria are o poziţie confortabilă acolo, având în vedere că forţele guvernamentale beneficiind de ajutorul Rusiei controlează ţara, iar kurzii nu au reuşit să-și creeze un teritoriu unic pe care să-l domine.
Cu toate acestea, Iranul nu reprezintă o mare putere în zonă, dar este suficient de important astfel încât sancţiunile americane să nu-şi atingă scopul sperat de Donald Trump.
Székely Ervin, Rador
