Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Elvira Ivaşcu, un filolog cu studiile făcute la Cluj, a fost angajată în 1964 la Radiodifuziunea din strada Nuferilor. Fusese remarcată într-un mod mai puţin obişnuit pe care l-a povestit ea însăşi, cu mulţi ani în urmă. A fost crainic la emisiunile Actualităţi şi muzică şi la Estrada nocturnă, emisiune în direct. Din 1977 şi până la pensionare a lucrat la emisiunile de ştiri, în redacţia numită astăzi Actualităţi.
„Mergînd eu să fac apostolat alături de soţul meu în ţara Munţilor Apuseni, mi-am împlinit această dorinţă expresă a mea de a împărtăşi şi celor mai puţin avantajaţi, din cunoştinţele pe care le dobîndisem eu până la data aceea a începutului de viaţă, socotind că eu nu am permisiunea să păstrez [numai] pentru mine toate informaţiile pe care le-am cules de-a lungul anilor de studiu universitar, ci că sunt obligată să le împărtăşesc celor din jurul meu, indiferent de straturile sociale din care ei provin. Şi atunci, am organizat cenacluri literare cu ţăranii, cu muncitorii, cu funcţionărimea. Şi, la un moment dat, mi-a venit ideea să creez o <oră locală> la Brad unde ne-am instalat pentru câţiva ani, soţul meu devenind directorul sanatoriului de boli pulmonare de acolo, iar eu profesoară la Liceul Avram Iancu.
Şi atunci am început a cerceta sufletele intelectualităţii de acolo, piese celebre, recitaluri muzicale, muzică cultă, dar şi muzică populară autentică – şi acolo era un izvor fierbinte de muzică autentică, […] bogat reprezentată în inima Munţilor Apuseni. Erau foarte mulţi tineri ingineri, avocaţi, medici, profesori şi am coagulat această intelectualitate română pe lângă această idee a mea de a crea o <oră locală> [radiodifuzată]. Şi în felul acesta, în afara buletinului de ştiri local, eu am creat <carnete juridice>, <carnete medicale>, sfaturi pentu femei şi făceam chiar mici dramatizări. Această idee a prins rădăcini. Oficialii de pe vremea aceea au zis: <Mi se pare că este foarte bine ce gândiţi!> Vreau să vă spun că eu nu făceam politică, nu eram atunci înregimentată în nici un fel de organizaţie de partid, eram deci apartinică. Dar omenii din vremea aceea, cu foarte mult bun simţ, au realizat că de fapt au nevoie de intelectuali şi că intelectualii îi pot ajuta foarte mult, prin ridicarea standardului de viaţa spirituală în inima Ţării Zarandului. […]
Am început – şi o să râdeţi astăzi – am început pur şi simplu cu un patefon… Deci, am cumpărat un microfon, eu aveam acasă un patefon, pe lângă gramofonul pe care îl vedeţi, care este parintele patefonului, şi cu discuri bineînţeles Şi era unul dintre noi de jurnă la manivelă şi punea câte un disc care reprezenta cortina muzicală între rubrici, ştiţi? Evident că aveam şi un talger care era pe post de gong, aşa. Tot ce mi-a trăznit prin minte, ca dotare tehnică, s-a făcut prin substituenţi, la vremea aceea. Târziu, aproape înainte de a părăsi eu Bradul, după aproape şase ani de zile am reuşit să cumpărăm un magnetofon, ceea ce era cu totul şi cu totul altceva! Astfel, interviurile şi toate prezenţele oamenilor la microfonul <orei noastre locale> erau făcute direct la microfon şi nicidecum pe înregistrare.
Şi staţia aceasta de radioficare…
După aceea s-a extins şi-a devenit staţie de radioficare raională, încît bătea în <cutiuţele> oamenilor din cele mai îndepărtate cătune ale raionului Brad.
Deci, iniţial era numai pentru…
…oraş. Şi, foarte repede, în mai puţin de o lună, s-au tras toate firele necesare încât s-a radioficat întrg raionul. Şi am avut imensa bucurie să am martori: distinsul Constantin Vişan era într-o deplasare la Brad. Nu mai ştiu care a fost subiectul pe care îl căuta şi îl cerceta, ştiu doar că plimbându-se prin Brad ne-a auzit <ora locală.> Nu a recunoscut a fi o oră locală [difuzată official, la radio] şi atuci i-a spus însoţitorului : <Te rog frumos, opreşte puţin.> […] A stat şi, la un moment dat, Costantin Vişan îi spune: <Iartă-mă te rog, numai puţin, vreau să-mi dau seama pe ce post se dă această emisiune şi cine este realizatorul>. Omul, localnicul, s-a împăunat! L-a lăsat să asculte şi la urmă i-a spus: <Ştiţi, este ora noastră locală! Este profesoara noastră, Elvira Ivaşcu, cea care a iniţat-o.> Constantin Vişan, profund impresionat dar cu timpul măsurat, n-a putut să mă găsească [atunci]. A cerut unele date despre mine şi s-a reîntors la Bucureşti, la Radio. Şi, după vreo lună de zile, factorul poştal îmi aduce un plic mare cu antetul Radioului. Şi descopăr în acest plic un Buletin Radio. Răsfoindu-l, dau peste o descriere semnată Constantin Vişan, în care descrie activitatea pe care o desfăşor eu, acolo [la Brad].
Şi, peste câţiva ani, după ce eu dădusem concurs la Radio, exact la 10 zile după angajarea mea, primesc un telefon şi o voce foarte caldă mă întreabă când aş avea un spaţiu liber ca să înregistrez o emisiune în cabina 16, la Cultural. M-am uitat pe program şi i-am spus. M-am prezentat, am fost aşteptată la uşa cabinei, mi s-a dat materialul, l-am citit. La ieşire, domnul, extrordinar de politicos, maniere de lord aş zice eu astăzi, s-a aplecat aşa, mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o şi mi-a spus: <În sfârşit, sunteţi la locul dumneavoastră! Cât de mult am dorit!… Eu sunt Constantin Vişan.>”
[Interviu de V. Călin şi O. Silivestru, 1996]
