Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
În 1698, 38 de protopopi ortodocşi ardeleni semnează un act în limba română, numit „Manifest de unire”, declarând că se unesc cu biserica Romei şi că doresc să beneficieze de privilegiile prelaţilor catolici · ortodoxia românească din Transilvania este astfel scindată, la presiunile Curţii Imperiale de la Viena · în 1701, în vremea mitropolitului Atanasie Anghel, are loc „unirea cu Roma” a unei părţi a ortodocşilor ardeleni · timp de două secole, Biserica Română Unită (Greco-catolică) face demersuri pe lângă împăraţii de la Viena pentru a scoate românii ardeleni din statutul de „toleraţi” şi pentru recunoaşterea lor ca a patra naţiune în stat, cu drepturi depline · înalţii prelaţi ai Bisericii Române Unite au un rol de seamă în pregatirea şi realizarea Unirii Transilvaniei cu România.
Onisifor Ghibu (1883-1972), profesor de pedagogie, militant al drepturilor românilor transilvăneni, a avut un rol important în pregătirea şi realizarea României Mari. Activitatea sa de pedagog militant s-a desfăşurat în Basarabia şi Transilvania. În 1915 a fost condamnat la moarte de Curtea Militară Maghiară din Cluj pentru eforturile sale de a obţine dreptul la şcoli în limba maternă şi dreptul la autodeterminare pentru românii aflaţi în teritoriile ocupate de imperiile vecine – ardeleni, basarabeni, bucovineni. Activ şi pe tărâm religios, a considerat oportun ca Unirea să se facă atunci şi din punct de vedere religios.
„În preajma lichidării Austro-Ungariei, [gazeta] România Nouă pe care o redactam eu și care a avut o atitudine permanent conștientă de marile vremuri – era singurul ziar care în privința asta și-a ținut steagul drept, fără nicio teamă de vreo primejdie care o putea atinge -, am pus în gazetă problema că Unirea Transilvaniei trebuie să fie deplină, nu numai politică ci și religioasă. Arătam în gazetă ce importanță a avut biserica în trecutul neamului românesc și ce nenorocire a fost sfâșierea bisericii ortodoxe la 1709 [!], petrecută la instigațiile Vienei. Acum Viena nu mai are cuvânt, noi suntem datori să reparăm marile nedreptăți pe care le-a făcut la adresa noastră Viena și să declarăm reunirea religioasă deodată cu unirea politică.
Am scris în privința asta un articol, dând și soluția practică, adică formula de care aveau să se servească cei care erau chemați să îndeplinească acest act. Și porneam de la faptul ca acest act mare și delicat ar putea să întâmpine o piedică în persoana regelui Ferdinand care era catolic – și chiar un foarte bun catolic. Țineam seama de acest lucru, dar îi pregăteam regelui o platformă pe care ar fi putut-o accepta cu inima liniștită și care ar fi putut duce la soluționarea acestei mari probleme. Am și exprimat-o într-o oarecare masură în gazetă, dar gazeta este ziar, [omul] o citește și o pune deoparte și trece mai departe. Nu puteam aștepta ca, prin propaganda unei probleme așa de delicate, să se rezolve o problemă atât de grea.
M-am dus la Iași, m-am dus la profesorul Iorga: <Domnule profesor, uitați cum vedem noi, refugiații ardeleni, problema. Trebuie să se facă Unirea, regele trebuie să înțeleagă – și sunt convins că va înțelege – că o datorie elementară a lui [este] de a face al doilea pas mare din cariera lui de rege. Când a ajuns rege, a făcut jurământ, declarând că este român în toată puterea cuvântului, despărțindu-se de conaționalii săi de până atunci, germani. Sunt convins că regele va accepta formula care să împace cele două confesiuni printr-un gest personal al lui, trecând el la biserica neamului, într-o formă frumoasă care n-ar fi o pată pe trecutul lui de catolic, dar a fi un pas prin care ar [rezolva] una dintre cele mai grele probleme>. Iorga mi-a dat dreptate: <Foarte bine, să te duci să vorbești cu regale !> <Cum să mă duc eu la rege, domnule profesor, eu sunt un om tânăr, fără nicio suprafață ! O astfel de problemă delicată și pentru rege n-o poate prezenta capului încoronat oricine, este un singur om în țară care poate să facă acest pas – sunt convins că l-ar face cu rezultat – și acela sunteți dumneavoastră. Dumneavoastră aveți toată autoritatea ca să faceți un astfel de pas, pe când eu această autoritate nu o am. Să mă duc la rege, sa îi spun astfel de lucruri ar putea fi socotit ca o obrăznicie…> N-am avut posibilitatea să-l determin pe Iorga: <Nu ma duc, că se supără regele>. <Păi de ce s-ar supăra, dumneavoastră aveți argumente așa de puternice, încât îl puteți converti pe rege !> <Nu, nu, nu mă duc, du-te dumneata…> Eu n-am putut să mă duc și regret, nu regret că nu m-am dus, pentru că nu era o problemă pe care s-o iau eu în brațele mele – era prea mare -, încât să nu mă compromit cu un astfel de pas. Pe urmă a rămas nefăcută și asta nu i-am putut ierta niciodată lui Iorga, că în chestiunea pe care am văzut-o clar în studiile lui teoretice și pe care o putea rezolva destul de ușor în momentul istoric unic, n-a avut curajul să facă [aceasta], ca să nu se <strice> cu regele a cărui bunăvoință el căuta s-o aibă mereu și să se bucure de ea.
Eu n-am capitulat totuși, cu toată această defecțiune și-am menținut ideea mai departe, într-o formă mai potolită, că îmi dădeam seama că dacă lucrul nu se putea face, să nu-l împing prea departe în mod inutil. S-a publicat însă articolul meu, nesemnat de mine, care cuprindea soluția cea mai potrivită și cea mai reală. La Alba Iulia ar fi trebuit să se pună problema cum am recomandat eu.
Unul dintre redactorii mei de la România Nouă, Gheorghe Popp, un excelent ziarist, a reușit să se strecoare până la Alba Iulia unde eu n-am putut sa ajung, fiindcă eram angajat în lupta cu România Nouă, în așa fel încât trebuia să ramân până la sfârșitul evenimentelor la datorie și, în ziua de 1 Decembrie, când la Alba Iulia avea să se desfășoare marele act al Adunării Naționale, să organizez și eu la Chișinău un fel de pandant mult mai modest ca proporții al Adunării de la Alba Iulia, adunare care a fost organizată și condusă de mine și a avut importanța ei. Gheorghe Popp, la un moment dat, la Alba Iulia, în cadrul discuțiilor pentru găsirea formulei definitive a actului Unirii, a pus problema asta. Maniu i-a spus: <Să nu amestecăm lucrurile. Ar fi o mare greșeală să ne întindem și la problema religioasă acuma, deocamdată să facem acest lucru. Ce-o fi să se facă mai târziu, vom vedea…>
Ghiță Popp n-a putut să stăruie prea mult, dar a rămas un document foarte interesant în istorie: în numărul 1 din Luceafărul, transplantat de la Sibiu la București și apărut la 1 ianuarie 1919, deci cu patru săptămâni după actul de la Alba Iulia, în primul articol din primul număr care trata despre adunarea de la Alba Iulia, scris de istoricul Ion Lupaș, când povestește destul de amănunțit cum a decurs adunarea de la Alba Iulia, se oprește fără să vrea [să insiste] la faimoasele puncte de la Alba Iulia, prin care adunarea asigura oarecum toate drepturile tuturor bisericilor străine, cineva s-a ridicat și a strigat: <Noi să ne unim întâi !> Acest amănunt Lupaș l-a păstrat în acel document. Că opinia publică mare era pentru a se proclama și unirea religioasă, dar Maniu a zădărnicit – poate că nu cu rea intenție, dar în fapt a împiedicat – proclamarea unirii bisericilor, fapt care a adus cu sine multe dezavantaje în evoluția vieții noastre de mai târziu…”
[Înregistrare realizată în familie, donație Octavian Ghibu, 1972]
