Profitând de frămâtările social-economice şi politice din Imperiul ţarist, unioniştii basarabeni militează încă din primii ani ai secolului XX pentru dreptul la autodeterminare al românilor · primul obiectiv al propagandei lor: o Basarabie independentă · al doilea obiectiv: unirea Basarabiei cu România, lucru care avea să se întâmple la 27 martie 1918 · Basarabia este prima provincie românească revenită între graniţele fireşti ale ţării, urmată în acelaşi an de Bucovina şi Transilvania.
În anii războiului, până la constituirea României Mari, Pantelimon Halippa a fost nelipsit în toate marile acţiuni de întregire a ţării. A fost prezent la Congresul ofiţerilor şi soldaţilor români de la Odessa, la întrunirea de la Chişinău a preoţilor, la adunarea cooperativelor, la întâlnirea profesorilor şi apoi a ţăranilor, la toate manifestările care au precedat unirea. La vârsta de 35 de ani Pan Halippa era un om important în Basarabia, părerile lui erau cunoscute şi respectate. Se impusese ca fruntaş al intelectualităţii româneşti, ca scriitor şi gazetar, ca preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc. Îi cunoştea pe mai-marii zilei din imperiul ţarist destrămat, aşa încât a putut pleda cauza românească în faţa primului-ministru din guvernul provizoriu, Alexandru Kerenski, (fără succes) şi apoi în faţa lui Lenin şi Troţki de la care a obţinut recunoaşterea dreptului românilor la autodeterminare.
Întâlnirile lui Pan Halippa cu liderii comunişti şi acţiunile care au urmat sunt povestite chiar de el în câteva înregistrări ce datează din ultimii săi ani de viaţă, înregistrări donate de Nicolae Halippa Arhivei noastre de istorie orală.
„Şcoală în limba copiilor…”
„Noi ne-am impus prin capacitatea noastră, pentru că, de pildă, eu personal am fost ales la un Congres al Sfaturilor Ţărăneşti din Basarabia la primul Congres al Sfaturilor de la Petersburg, care s-a ṭinut în luna iunie. Ei bine, acolo am participat la discuṭiile care priveau organizarea politică a imperiului. Dar pe mine mă interesa şi o problemă de actualitate şi care se impunea ca imediat să o pregătim şi anume problema şcolii. Anul şcolar 1917/18 trebuia să-l facem în limba copiilor, în limba elevilor. Şi atuncea i-am spus lui [Alexandr] Kerenski, zic: <Tovarăşul Kerenski, dumneatale ştii prea bine că noi, sub ṭar, n-am avut şcoală în limba copiilor. Şi atuncea, în aceste luni care mai rămân până la deschiderea anului şcolar şi anume luna iulie şi august, noi va trebui să facem manualele, să le tipărim; va trebui să pregătim învăṭătorii şi profesorii, ca anul şcolar să înceapă în limba copiilor>. Şi eu nu spuneam ca toṭi copiii Basarabiei să înveṭe în limba românească, nu! Numai copiii moldovenilor. Iar evreii în limba lor, ucrainenii, câṭi sunt, în limba lor, copiii ruşilor în limba lor, nemṭii în limba lor.
Dar, în tot cazul, pentru moldoveni puneam chestiunea: când o să reuşim noi să ne pregătim cu manuale şi cu învăṭători şi cu profesori? Şi zic: <Altă soluṭie nu avem decât aceasta: ca eu să mă duc la Iaşi şi acolo să găsesc manuale pentru şcoala din ţara românească şi să le adoptăm pentru basarabeni.> Kerenski, ca un prost, spune: <Asta înseamnă trădare a imperiului! Dumneatale trebuie să ştii că schimbarea în învăţământ trebuie să se facă după o lege. Noi trebuie să aşteptăm Constituanta să se pronunṭe în ce limbă să se predeie copiilor moldoveni.> Dar eu atuncea îi pun condiṭiunea aceasta: <Tovarăşul Kerenski, dumneatale ai aşteptat Constituanta ca să devii prim – ministru al imperiului? Revoluṭia te-o făcut prim-ministru! Ei, tot aşa şi pe mine, cetăṭean al Basarabiei, m-o făcut conducătorul acestei provincii şi eu îṭi spun dumneatale că noi trebuie să soluṭionăm această problemă în aceste două luni, dar nu putem fi aşa de voinici şi fermecători [!] ca să reuşim lucrul acesta, decât să ne ducem şi să ne împrumutăm de la fraṭii noştri de români.> <Nu se poate!> Atuncea eu i-am spus, zic: <Atuncea, domnule, la revedere! Eu nu mai am nevoie să discut cu dumneatale. Dumneatale fii conducătorul Rusiei, dar conducătorul Basarabiei nu eşti… Şi eu mă duc>, zic, <să stau de vorbă cu opoziṭia pe care ṭi-o fac Troṭki şi cu Lenin.>”
„Să procedăm cum ne dictează conştiinṭa naṭională”
„Am discutat [cu Lenin şi Troţki] şi am ajuns la concluzia aceasta: noi să procedăm cum ne dictează conştiinṭa naṭională, cum ne dictează interesul politic şi cum va hotărî Sfatul Ţării, numai prin Sfatul Ţării trebuie să facem lucrul acesta, să nu-l facem pe o cale aşa, întâmplătoare, ci Sfatul Ţării care va fi parlamentul local al Basarabiei, el să hotărască. Eu puteam să zic în gândul meu: poate că şi Lenin şi Troṭki au întrebuinṭat o hâtrie [o glumă] şi că de fapt ei nu se vor ṭine de această formulă. Până când vom face noi Sfatul Ţării, ei vor şti să bumbăcească masele populare ṭărăneşti care sunt naive – şi acuma încă sunt naive – şi atunci erau şi mai naive. Şi atuncea, vasăzică, în loc ca noi să facem cum ne dictează conştiinṭa naṭională şi interesul politic, bolşevicii vor face lucrurile aşa cum le dictează interesul lor egoist, bolşevic, rusesc.
Noi, însă, am fost aşa de harnici şi sinceri în concepṭia noastră, încât am convocat toate congresele: şi cel militar, şi cel ṭărănesc şi toate instituṭiile publice, zemstva şi instituṭiile judeṭene şi comunale şi toṭi au căzut de acord la formula cu care am venit noi, Partidul Moldovenesc. Ştiam că noi suntem majoritatea de 70 de procente moldoveni, noi, în Sfatul Ţării, trebuie să avem 70 de procente. Iar restul de 30 de procente să fie al minorităṭilor. Am căzut de acord să fie 120 de deputaṭi în acest parlament al nostru pe care l-am numit Sfatul Ţării şi noi i-am şi ales, deputaṭii noştri, prin congrese, prin adunările judeṭene ale zemstvei şi prin comune, încât Sfatul Ţării a putut fi deschis în noiembrie 1917…
Noi ne-am declarat republică autonomă, iar la 24 ianuarie 1918 ne-am declarat chiar republică independentă – independentă de Rusia. De ce? Pentru motivul că, între timp, în Ucraina se organizase un guvern ucrainean. Şi acela nu mai recunoştea Petrogradul. Şi noi chiar dacă am fi vrut să recunoaştem ceva legături cu Petersburgul noi n-am fi putut. Şi de aceea în Sfatul Ţării noi ne-am trezit cu situaṭia aceasta: n-aveam nici moneda noastră, n-aveam nici bugetul nostru.Şi atuncea am pus problema cu cine ne asociem ca să facem din această republică o organizaṭie solidă? Blocul Moldovenesc, care era compus din Partidul Moldovenesc şi din Secṭia ṭărănească, au căzut de acord că să ne înṭelegem cu România. Minorităṭile au spus că să ne înṭelegem cu Ucraina. Numai polonezii au spus moldovenilor: <Voi sunteṭi stăpâni pe ṭara voastră şi toată lumea ştie că naṭie moldovenească nu există, este numai denumirea locală a românilor care trăiesc în Moldova. Ei, dar asta nu însemnă că este o altă naṭie decât cea românească. Şi deoarece confraṭii voştri, moldovenii de la apus de Prut, s-au unit în 1859 cu Muntenia şi au format o Românie, voi acuma n-aveṭi decât să vă înṭelegeṭi cu această Românie!> Încât noi am fost, ca să zicem aşa, sprijiniṭi şi de polonezi. Iar pe urmă am fost sprijiniṭi şi de germani, germanii din sudul Basarabiei. […]
Sfatul Ţării a avut misiunea foarte importantă că a naṭionalizat toate instituṭiile de stat: şi administraṭia şi justiṭia şi şcoala. Şi e destul că noi n-am fost exclusivişti, ca să lipsim pe cineva de drepturi, de a-şi părăsi limba lor, în aceste instituṭii publice. Ruşii aveau dreptul să vorbească şi să înveṭe în limba lor, evreii în limba lor, ucrainenii în limba lor, germanii în limba lor. Acest lucru a fost, ca să zicem aşa, în spiritul vremii şi noi am intrat în istoria neamului românesc ca făuritorii cei dintâi ai Unirii. Pentru că ṭara românească intrase în război, în Primul Război Mondial, dar intrase pentru cucerirea Ardealului, pentru eliberarea Ardealului de sub unguri şi se întovărăşise cu Rusia ṭaristă.”
„Eu am tratat întâi toată problema cu Troţki”
„Ruşii au fost foarte ticăloşi! Dar trebuie să spun că tot aşa de ticăloşi erau şi comuniştii români, pentru motivul că în loc ca dumnealor să se gândească să sprijine o presă moldovenească, aşa cum o puteam noi face, dumnealor susţineau punctul de vedere al bolşevicilor ruşi! Bolşevicii ruşi erau împotriva independenţei noastre. Cu toate că cu Lenin şi cu Troţki ajunsesem la formula aceasta – concepţia naţională şi interesul politic – dumnealor socoteau că noi ne vom opri numai la problema şcolară pe care am discutat-o cu Lenin şi cu Troţki. Or, noi am introdus <naţionalizarea> [chestiunea naţională] pe toată linia [politică] şi aceasta nu le mai convenea ruşilor. […] Eu am tratat întâi toată problema cu Troţki şi Troţki era cu neamul nostru… Era un om cu care m-am înţeles. Dar, după aceea, am stabilit formula aceasta şi am pus problema aşa: <Domnule, dumneatale, ca secretar al Partidului Comunist ai venit la această formulă. Dar eu aş vrea să ştiu dacă această formulă o primeşte şi preşedintele partidului vostru, Lenin?> Zice: <Te vei convinge că va primi-o>. Şi, într-adevăr, într-o bună noapte – pentru că Lenin în vremea aceea se ascundea, pentru că Kerenski îl vâna – într-o bună noapte, Troţki m-a condus la Lenin. Şi Lenin a recunoscut că formula este bună şi el recunoaşte politica noastră de <naţionalizare a învăţământului>. […]
Comuniştii rămân la formula asta generală a lui Karl Marx şi pe urmă şi a lui Lenin, cum că întâi trebuie să cucerească puterea şi apoi, după ce vor cuceri puterea, atuncea ei vor arăta ce capacitate de organizare şi de înfăptuire au… Şi, după 50 de ani, tot n-au încă ce mâca, săracii, şi vai de pielea lor, că mereu trebuie să facă cumpărături de [hrană] în America! Însă, sunt mereu obraznici şi mereu critică pe aceşti <nemernici burghezi şi capitalişti>, dar se hrănesc din pâinea lor şi din capitalul lor! Şi mereu capătă credite şi vreau [vor] cu tot dinadinsul să-i îmbogăţească şi să-i facă şi pe dânşii capitalişti. A mai rămas să declare că vor avea conducători capitalişti! Or să rămâie tot aşa impotenţi cum au fost şi sub ţari… Asta e concepţia lor!”
