„Tot grupul de vânătoare, în aer!”
Aliații occidentali au hotărât ca rafinăriile românești care produceau benzină și motorină pentru Armata germană trebuie să fie distruse. Dacă în 1942 americanii au atacat cu un număr mic de bombardiere, în 1944 au atacat cu formații mari, de 600 – 700 bombardiere apărate de 200 – 300 avioane de vânătoare. Românii și-au apărat rafinările și depozitele de carburant cu o puternică apărare antiaeriană (52 baterii – 21 române și 31 germane) și cu aviație de vânătoare (31 avioane române și 26 aparate germane). Cele mai puternice atacuri au avut loc în prioada aprilie – august 1944. Americanii au trimis formații masive de bombardiere B-24 Liberator (”fortărețe zburătoare”), apărate de avioane de vânătoare P 38 Leighting și P 51 Mustang. Românii au ridicat în aer aparatele lor de vânătoare IAR 80 și au luptat în condiții de inferioritate numerică (la 18 august 1944 românii nu au putut ridica în aer decât 46 de avioane, care au înfruntat circa 800 de avioane americane). Depășiți numeric, aviatorii români nu au ezitat să atace puternicele formații ameriane, își amintește generalul Ion Dobran – pe atunci locotenent aviator:
„26 iulie 1944, ora 12:00. (…) Deodată, un telefon de la Centrul de informaţii anunţă printr-un scurt mesaj: ”Nord-Bârlad, cu direcţia Tecuci, 20 de bombardiere cvadrimotoare, însoţite de [avione de vânătoare] Lightning”. Căpitanul Popescu, zis „Ciocănel”, care era ofiţerul cel mai mare în grad de pe teren, ordonă: ”Tot grupul în aer!” (…) Primul la start decolează căpitanul, cu şase avioane; urmez eu cu patru. Luăm înălţime (…) Aveam 2500 de metri, când observ la Iveşti un incendiu şi în jurul lui cinci avioane ce se învârteau în cerc (….) Fără ca să mai stau în cumpănă, am picat ca un trăsnet (….) Am în faţă un Lightning (…). Deschid rafala concomitent cu tunul şi mitralierele, dar din cauza vitezei prea mari nu pot corecta şi ratez atacul. Degajez în sus şi de-abia acum îmi pare rău că am atacat. De jur împrejur, la toate înălţimile numai americani. Mă răstorn şi cad în spatele altuia, prinzându-l în vizor. (….) O rafală prelungită – şi ia foc. Cu fum gros se îndreaptă spre lunca Siretului. Ăsta a terminat cariera pe undeva, printre sălcii. Dar ce te faci cu cei din spate?! Doi dintre ei sunt deja ameninţători. (….) Îmi dau seama că sunt pierdut şi chiar în momentul acela simt cum se înfig în avion proiectilele. Bang! Bang! (…) Par a fi proiectile de tun. Mă fac mic în cabină, cu capul între umeri şi pic virat. Deja se simte un miros de ulei ars, ca din motor gripat. Nu mai e nimic de făcut. (….) Este sfârşitul!… În aer, încă, avionul ia foc. Fumul începe să mă înăbuşe, dar nu vreau să sar cu paraşuta (….) Febril, scot flapsul ca să mai pierd din viteză. Americanul meu e călare în spate, dar nu mai trage. Spre norocul meu, e convins după fum şi foc că m-a terminat şi probabil mă fotografiază cu fotomitraliera pentru omologare. Filez la rasul porumbului, apoi larghez cabina şi muşc puţin din pământ. Trăgând de manşă, avionul sare 80-100 metri, după care îl trântesc pe burtă. Un nor de praf şi fum mă învăluie. (….) Apoi linişte. (…) Nu mai e timp decât să sar afară. Nici nu ştiu când m-am desfăcut din legături (…) şi sar afară. Era şi timpul! Nici nu fac zece paşi şi muniţia începe să explodeze. (…) Fug la circa 100 m unde văd un pom şi de acolo, de jos, urmăresc lupta celorlalţi”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1993]
