În iunie 1941, România a trimis în sprijinul operațiunilor militare de pe Frontul de Est 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, 3 divizii de vânători de munte, 3 divizii de cavalerie și 2 brigăzi de deminare, adică 326.000 militari. Majoritatea au făcut parte din Armata a 3-a română și Armata a 4-a română. Majoritatea diviziilor aveau în componență unități de artilerie și unități anti-tanc. Unele din aceste unități au luat parte la luptele de la Cotul Donului – Stalingrad. Locotenentul Grigore Andrei își amintește cum a fost pus în dispozitiv de luptă regimentul său.
„La Cotul Donului, Regimentul 16 Artilerie avea două divizioane: unul cu tunuri de câmp de 75 mm şi altul de obuziere de 105 mm. Divizioanele aveau fiecare câte trei baterii de tunuri. Fiecare baterie avea patru guri de foc. Însumând gurile de foc, pe regiment, se ajunge la un număr de 24. Fiecare baterie avea şi câte o puşcă mitralieră, pentru a se apăra în cazul când grupuri inamice ar fi reuşit să ajungă până în zona lor. Deasemeni, servanţii tunurilor erau dotaţi cu carabine moderne, cehoslovace, numite ZB-uri. Tunurile, cu care erau dotate bateriile de câmp, erau fabricate la uzinele Schneider-Putilov din Sankt Petersburg şi aveau o bătaie de 7-8 km. Aceste tunuri fusese capturate de la ruşi în Primul Război Mondial, când ne erau aliaţi. În acel timp, izbucnise marea revoluţie bolşevică şi Armata Rusă, cuprinsă de anarhie, părăsise frontul antigerman din sudul Moldovei, nu înainte de a fi dezarmată de unităţile Armatei Române. Tunurile de câmp, capturate de la ruşi, au fost trimise la uzinele Reşiţa şi recondiţionate prin “chemizare” – adică înlocuirea vechii cămăşi cu ghinturile uzate cu una nouă. Cu aceste tunuri recondiţionate au fost dotate regimentele noastre de artilerie de câmp. Cu ele s-au dotat şi în cel de-Al Doilea Război Mondial, în general cu rezultate bune, datorită rapidităţii şi eficacităţii în lupta cu blindatele inamice.
Al doilea divizion al regimentului nostru era înzestrat cu obuziere noi Skoda de 105 mm, considerate moderne în epoca respectivă, şi cu o bătaie mai lungă, de circa 15 kilometri. Aceste baterii erau tractate de cai. În general, această înzestrare tehnică era suficientă şi posibil eficace pentru a sprijini Regimentul 27 Infanterie din faţa noastră, în viitoarele lui misiuni de atac sau apărare. În prima parte a războiului, regimentul nostru a avut aceeaşi dotare tehnică.
În general, dotarea tehnică a regimentului ar fi fost bună dacă şi spatele ar fi fost asigurat cu unităţi de rezervă. Dar aceste rezerve nu existau. Spatele ne era asigurat pe un front prea mare (a trei divizii) numai de o singură brigadă de blindate, fără rezerve importante de infanterie şi tehnică militară. Aceasta era, în mare, organizarea armatei noastre, de la Cotul Donului. Acum să spun câte ceva şi despre organizarea poziţiilor noastre, în vederea apărării şi a depăşirii iernii care se apropia. Aici iarna a început la sfârşitul lunii noiembrie şi trebuia să ne organizăm foarte bine pentru a putea rezista. Eram aproape convinşi că pe aceste poziţii vom ierna până în primăvară, când trupele germane şi române vor relua marşul spre est, până la victoria definitivă. Dar nu a fost să fie aşa.
Reamintesc că eu, la Cotul Donului, îndeplineam funcţia de ofiţer cu transmisiunile, instalându-mi postul de comandă într-un bordei construit de noi cu ajutorul materialelor trimise de regiment. Acest bordei era săpat în peretele unei viroage adânci de 5-8 m, sub formă de peşteră cu stâlpi de susţinere şi căptuşit cu scânduri, având o bună apărare împotriva brandurilor, de care ne temeam cel mai mult. Înăuntrul bordeiului s-au construit paturi suprapuse pentru 5-6 oameni şi comandantul lor. S-a instalat un godin pentru încălzit. Tot în bordei s-a instalat şi o centrală telefonică care să facă legături cu toate unităţile divizionului şi cu batalionul de infanterie pe care-l sprijineam.
La fel, bateriile au fost amplasate cu tunurile îngropate, în aşa fel ca ţevile să fie razante cu pământul. Tunurile erau acoperite cu plase de camuflaj pentru a nu fi văzute de către avioanele de recunoaştere sovietice. S-au săpat tranşee între tunuri, care au fost acoperite cu buşteni, pământ şi brazde înierbate. Aceste tranşee erau făcute astfel încât să poată fi întrebuinţate şi iarna. De asemenea, pe direcţiile de acces spre bateriile de tunuri, s-au făcut gropi individuale, care să poată adăposti ostaşi purtători de mine magnetice necesare distrugerii tancurilor inamice, care eventual ar putea pătrunde în zona bateriilor noastre”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]
