„August 1944:la retragerea din Moldova a fost haos!”
„La retragerea din Moldova a fost haos!” – așa caracteriza unul dintre supraviețitori retragerea unor unități române din fața puternicului atac sovietic din 21 – 26 august 1944. Forțele sovietice care ne-au atacat pe linia Chișinău – Iași au fost copleșitoare: trei armate de infanterie și o armată de tancuri, adică aproape 11.000 tunuri, 1300 tancuri și 900 avioane. În fata acestei forțe românii au avut doar 20 divizii. Atacul sovietic a început în dimineața zilei de 21 august. Atacul a fost masiv, astfel încât până seara forțele sovietice au făcut în dispozitivul român o breșă largă de 65 km și adâncă de 40 km. În doar câteva ore sovieticii au ocupat Iașul. În zilele următoare presiunea Armatei Roșii a continuat, astfel încât pe 23 August frontul a fost rupt între Bârlad și Siret. O parte din armata română a fost încercuită, dezarmată și luată prizonieră. Alte unități române s-au retras precipitat spre Muntenia. Unul dintre ofițerii români care au reușit să scape de încercuire și să ajungă în Muntenia a fost Mihai Delcescu – sublocotenent de artilerie.
„În dimineaţa de 23 August 1944 am pornit mai departe [în retragere]. Seara am ajuns la Tecuci. Am găsit un furgon, m-am urcat pe fân, şi am aţipit. Dimineaţa [24 august] a venit unul în fugă: “Domnule sublocotenent, e pace!” “Eşti nebun? Ce pace, mă!?” “E pace, că a spus la radio…” M-am rezemat de furgon şi am plâns! Am plâns de ruşine şi de groază pentru ceea ce va urma. “Pace, mă? Voi ştiţi ce înseamnă pace cu rusul în casă?” S-au uitat soldaţii la mine cu gura căscată şi le-a trecut bucuria. Au înţeles. Era în dimineaţa de 24 august. Le-a trecut bucuria. Pe urmă am mers în coloană, coloană nesfârşită… căruţe, maşini. Lângă noi o maşină nemţească, cu ofiţeri nemţi. Şi m-a luat unul, care ştia româneşte, probabil sas, şvab: “Nu vă e ruşine?! Aţi fost cu noi până la Stalingrad şi aţi luptat! Şi acu’, fugiţi! Când vin ruşii la voi în ţară, fugiţi! Ne-aţi trădat! Ne-aţi trădat! Acum ne predaţi! Nu vă e ruşine?” Ce-am putut să-i spun?! Că eu sunt ostaş şi că execut ordinele pe care le primesc de la Regele Mihai. Atunci am avut convingerea că mareşalul e încă la conducere, că probabila întorsătură de situaţie a fost făcută de un grup de generali. Am avut convingerea că mareşalul are încă puterea în mână. Asta a fost convingerera noastră, a tuturor. Am ajuns, în sfârşit, la malul Siretului. Acolo era un pod de vase. Am găsit într-o căsuţă vreo șapte – opt ofiţeri de la noi din regiment. Comentau… Nimeni nu ştia nimic. Am ieşit afară şi am văzut o scenă îngrozitoare! Un sublocotenent român cu un soldat român, simplu soldat, se băteau să se omoare. Nimeni nu-şi imagina că în armata română e posibil aşa ceva! Soldatul încerca să scoată baioneta, ofiţerul încerca să scoată pistolul. Soldatul încerca să-l muşte de gât, să-i rupă beregate cu dinţii. Paşti, dumnezei, grijanii şi alte… felicitări româneşti… “L-ai văzut tu pe rus în ochi, ca mine?” Soldatul, ofiţerului! Ofiţerul luase apărarea actului de… capitulare. La ora aia toată lumea ştia că este armistiţiu. Soldatul era contra. Ceilalţi soldaţi se distrau de aceast grav act de indisciplină. Eu l-am luat în braţe pe ofiţer, pe la spate şi am strigat la soldați: “Luaţi-l şi duceţi-vă dracului cu el!” S-au despărţit înjurându-se. În capul drumului care cobora spre podul de vase, un locotenent german cu pistolul în mână, dirija circulaţia. M-am dus la el şi i-am spus… “camarazi – camarazi, amândoi…” Şi am rămas acolo împreună cu el. Treceau două-trei maşini nemţeşti, treceau două-trei căruţe româneşti, aşa, pe rând, pentru că era haos. Un câmp imens pe care erau mii, multe mii de soldaţi români şi nemţi şi tancuri, căruţe, care scăpaseră….. Şi când am reuşit să îmi scot oamenii mei, câteva căruţe care mai scăpaseră cu mine, am şters-o. Nu puteam să dirijez circulaţia, că era de stat acolo până seara. Am trecut pe podul de vase pe malul celălalt și am mers mai departe. Am trecut pe la Mărăşeşti, pe o ploaie torenţială, aveam cizmele pline de apă până sus, aş fi vrut să intru în Mausoleu, dar dacă mă duceam mă pierdeam de soldaţi şi ar fi fost îngrozitor! Hainele de pe mine s-au uscat abia a doua zi către prânz când a fost soarele puternic. (…) La un moment dat, pe lângă Râmnicu Sărat, am văzut venind o camionetă nemţească. Am luat automatul meu, l-am întors… ostentativ cu ţeava în jos şi am oprit maşina. În maşină şoferul şi în ladă doi soldaţi nemţi. “Ce vreţi?” Zic: “Vreau să mă duc până în satul cutare..” “Bine”. (…) Seara, am ajuns din urmă regimentul meu. S-a ordonat să se organizeze un divizion care să plece pe frontul de apus. Ne-a chemat colonelul ca să tragem la sorţi, eram trei sublocotenenţi din care unul pleca acasă şi doi plecau pe front. Am tras la sorţi şi am ieşit să plec pe front. Şi a doua zi a venit un sublocotenent care mi-a spus că celălalt sublocotenent vrea să plece pe front în locul meu fiindcă la el acasă sunt ruşii. Era din nordul Moldovei. “Nu are casă, nu are nimic. Tu du-te acasă şi lasă-l pe el să se ducă pe front”. “Bine, domnule”. Şi așa am plecat acasă la Craiova”.
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 2001]
