Închisoarea Rahova
În perioada conducerii ceauşiste (1965-1989), comuniştii preiau tehnicile represive ale regimului lui Gheorghiu Dej, îmbogăţindu-le cu noi metode • urmăririle şi umilinţele se aplică nu numai opozanţilor şi disidenţilor, ci tuturor categoriilor de oameni, în ideea că oricând, oricare dintre ei ar putea deveni „duşmănos” • România lui Ceauşescu este o societate închisă, cu represiuni în toate domeniile existenţei • închisoarea Rahova (alta decât centrul de anchetă din Calea Rahovei) continuă să existe • centru de triere şi/sau colonie de muncă până în 1967, după această dată devine secţie a penitenciarului Văcăreşti pentru deţinuţii de drept comun.
În anii ’80 inginerul Radu Filipescu, a răspândit manifeste anticomuniste şi anticeauşiste, încercând să organizeze demonstraţii împotriva regimului. A fost arestat în două rânduri (1983 şi 1986) şi condamnat la 10 ani închisoare pentru „propagandă contra orânduirii socialiste”. În celulele de la închisoarea Rahova a mai întâlnit în 1984 şi alţi opozanţi, deşi regimul lui Ceauşescu pretindea că în România nu mai există deţinuţi politic.
„Acolo, credeam că poţi să faci ce vrei”
„Am fost dus la… era penitenciarul din Bucureşti, din Şoseua Alexandriei, îi spunea penitenciarul Rahova. Ce era interesant era că, atunci când am ajuns acolo, credeam că poţi să faci ce vrei, în sensul că poţi să vorbeşti ce vrei, să îţi spui părerea, să fii nemulţumit… Am văzut că de fapt nici acolo nu poţi, au început cu pedepsele, cu tăierea pachetului [primit de acasă], cu regim de sculat la 5 dimineaţa, până la 10 seara. Deci, erau foarte multe metode să fii la un moment dat… să stai în condiţii mai rele – sau mai bune. De exemplu, regulamentul nu permitea stai pe pat în timpul zilei. Ei… normal, se stătea în pat, unii stăteau şi culcaţi, dar dacă cumva securistul sau comandantul vroia să te pedepsească, punea un miliţian să te păzească tot timpul şi să nu te lase să stai pe pat. Sau nu se închideau ferestrele, cum era de frig afară aşa erau şi ferestrele.
Câte persoane erau în cameră ?
Erau camere de şase persoane în Rahovei, erau camere de beton, deci de ciment, foarte friguroase, saltele de paie şi două şiruri de câte trei paturi. Şi acolo, prima oară, am început să-i întâlnesc pe câţiva cu care până la urmă am petrecut trei ani de zile. Deci, a fost Ilie Ion, fost contabil şef la o inteprindere din Piteşti, care a răspândit nişte manifeste, în jur de 25 de manifeste în cutii…le lipea în cabinele telefonice din Piteşti. Şi a fost arestat şi condamnat la şase ani închisoare. Arpad Vischi, era actor din Sfântul Gheoghe şi Târgu Mureş, spunea că la nişte cozi a început să le spună oamenilor că <aşa vă trebuie, staţi la coadă, foarte bine, aşa vă trebuie!> şi mai multe – tot la şase ani condamnare. Bogan şi Năstăsescu… După aia au fost doi tineri din apropiere de Ploieşti, Mălăieşti parcă îi spunea satului – am fost la familia lor după ce am fost eliberat – erau Manu Gheorghe şi Liţoiu Nicolae. Manu avea 22 de ani, Liţoiu 20 când au fost arestaţi, împreună cu alţi doi prieteni, au aruncat manifeste de pe Magazinul Universal din Ploieşti şi au pus o petardă la <Casa Albă>, Casa Partidului [Comunist Român] din Ploieşti. […] Manu era condamnat la opt ani, el nu participase chiar la ambele acţuni, numai la una dintre ele şi în momentul în care l-au identificat el era de pază, făcea stagiu militar în corpul de pază a lui Ceauşescu la Otopeni. […] Şi tot timpul povestea, când au venit şi l-au arestat, cum erau toţi morcoviţi şi terminaţi!”
„C.S.S.”
„Aveaţi statutul de deţinuţi politici ?
Era o încadrare mai largă în care erau şi <articolele de propagandă împotriva orânduirii socialiste> şi complot şi mai era şi <subminarea economiei naţionale>, <trădare>… Deci, era o categorie mai largă în care erau şi politici şi ne-politici – se spunea <C.S.S>, <contra securităţii statului>. Era un regim mult mai strict, mult mai sever, mult mai bine controlat şi în care ceilalţi care nu erau politici… nici nouă nu ne spuneau <politici>, ne spuneau <contra securităţii statului>. Erau categoriile celelalte care, pe undeva, erau manevrate de Securitate [care avea grijă] să nu fim prea compacţi şi prea uniţi între noi, deci erau informatori în camere, dintre ei.
Erau în celule şi deţinuţi de drept comun ?
Erau aceste două categorii… […]
A mai fost şi Drăghici Ion. Mi-aduc aminte, era absolvent al Facultăţii de Matematică şi al ASE-ului şi care, tot aşa, a făcut nişte manifeste împotriva lui Ceauşescu şi le-a răspândit şi prin Bucureşti, dar parcă era din Râmnicu Vâlcea, nu mai ţin minte exact. Din Ploieşti era Vasile Pârvu care a avut de gând să-l răpească pe Ceauşescu şi s-a dus să spună… avea el un prieten bun şi prietenul ăsta bun l-a pârât. Şi el a avut o poveste foarte interesantă: în momentul în care l-au luat să-l aresteze, el a spus: <Nu vorbesc decât de faţă cu avocatul meu> şi a încasat câteva scaltoace: <Mă, ce crezi tu, că eşti în America ?!> Dar era interesant că experienţa noastră legată de drepturile omului sau de dreptul penal era numai din filme. De fapt, nimeni nu ştia cum e în România în situaţiile astea sau, în general, nu ştiai să ţi se acorde ceva drepturi, nu era nici un fel de popularizare, niciun fel de cunoştere [în privinţa asta]”.
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
