Uranus şi Ministerul de Interne
Închisoarea militară din strada Uranus (pe locul de azi al Palatului Parlamentului) avea o clădire din cărămidă, parter şi subsol, cu o capacitate maximă de 900 locuri • anii ’50: închisoarea devine centru de anchetă • 1961: DGP îl transformă în penitenciar de tranzit, pentru că are condiţii bune de separare • clădirea Ministerului de Interne (azi în Piaţa Revoluţiei) este construită în anii ’30 • 1945-1964: deţinuţii politici sunt închişi în celulele din subsolul 1 şi 2 şi anchetaţi la etajele superioare.
Fronea Bădulescu era cercetător la Institutul de Fizică Atomică atunci când a fost arestat, în 1956, pentru că se alăturase organizaţei anticomuniste Mişcarea de Eliberare Naţională. Condamnat iniţial la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”, pedeapsa i-a fost comutată în „muncă silnică pe viaţă”. În timpul procesului a fost încarcerat la Ministerul de Interne, apoi dus la Uranus şi din nou la Interne, locuri în care foamea şi tortura psihică i-au pus la grea încercare capacitatea de adaptare.
„Un adevărat miracol…”
„M-a băgat într-o cameră, într-o celulă separată, acolo… Erau două categorii de oameni: criminalii de război erau într-un subsol şi condamnaţii la moarte, pe toţi îi duceau la Uranus. Acolo era, mă rog, organizarea lor. M-au ţinut acolo 11 zile. În această perioadă n-am văzut pe nimeni, nu m-au scos din celulă, aveam tinetă acolo…
Am trăit vreo trei-patru zile foarte zbuciumate, când revoltă interioară, când… Mă rog, am trăit greu de tot, adică m-am zbătut, dar încet-încet am început să mă liniştesc pe ideea că, domnule, nu ştiam că s-ar putea întâmpla şi aşa? Ba ştiam! S-a întâmplat. Şi acuma ce fac? Nu pot să schimb situaţia, [trebuie] s-o primesc. Şi, vă rog să mă credeţi, e aproape… cred că s-a întâmplat şi cu alţii: un adevărat miracol, domnule! Încet-încet ajungi tu să accepţi situaţia şi se întâmplă următorul lucru: te degajezi… probabil că ăsta e mecanismul, nu ştiu, te degajezi de tot ce te leagă de lumea din afară, uiţi de familie. Uiţi, domnule! Adică nu te mai interesează. Până atunci mă frământam ce-o să facă copilul fără mine, ce… Încet-încet a dispărut din preocupările mele. Uiţi de societate, uiţi de trecutul tău, te mai interesează un singur moment, ce faci în clipa aceea. Plângi, cazi în genunchi, te rogi de ei, te rogi lui Dumnezeu, ce faci? Şi vă rog să mă credeţi că noi am ajuns la o stare de pace interioară. Îmi ţineam fruntea sus, aşa, în celulă, acolo. […] Aşa ajunsesem, domnule. Nu mai aveam frământări interioare, zbucium, venea o pace, o pace care ne-a ocupat… ne-a preocupat total fiinţa. Mă preocupa atât: să nu le dau satisfacţia să mă rog de ei. Să mă ajute Dumnezeu…”
„Rămăsesem <banditul> cu vechile lui credinţe”
„După 11 zile se deschide uşa, [apar] trei persoane: un militar, un civil c-o hârtie în mână şi un gardian, dar eu eram aerian, [totuşi] am văzut că nu e… nu e ca atunci când te scoate pentru <ultimul moment>. Citeşte ăla dintr-o hârtie… Vă rog să mă credeţi că nu i-am dat importanţă, ce mă interesa? Păi, eu eram degajat, nu mă interesa nimica, dar totuşi mi-a rămas în memorie ceva. Şi m-a pus să semnez – am semnat – nu ştiu ce, nu ştiam atuncea ce, dar am reconstituit puţin timp după aceea: îmi comutaseră pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. […] şi am avut o stare de revoltă […], că ce mă aştepta pe mine?! Muncă silnică pe viaţă!… Asta mi-a fost reacţia primă când mi-am dat seama că e vorba de acest lucru. Dar după aceea iar am început: cum o să fie, ce-o să fie? Închisoare, cu deţinuţi, cu criminali, cu nu ştiu ce… Dom’le, mi-au trecut prin minte foarte multe lucruri, vă rog să mă credeţi că zbuciumul a fost tot atât de mare ca atunci, la început, când trebuia să mă obişnuiesc cu ideea că voi fi, mă rog, împuşcat. Dar viaţa-i viaţă, cu ale ei… Am ajuns să mă reintegrez din nou în viaţa asta care mă aştepta, aşa cum era şi mi-a venit gândul că, poate, dom’le, poate se schimbă situaţia, că tot… rămăsesem <banditul> cu vechile lui credinţe, că comunismul trebuie să cadă.”
Din nou la Ministerul de Interne
„Eu eram singur în celulă la subsolul 1 de la Interne. Fiind închisoarea aglomerată şi aducând nişte arestaţi mai vechi de prin ţară pentru anchete, neavând unde-i pune, au băgat la mine în celulă – eu eram în criza foamei! – au băgat un cetăţean din Buzău, arestat mai demult şi condamnat la şapte ani închisoare. […] Am stat aşa, amândoi, şi el mă suspecta pe mine şi eu pe el, dar pe urmă ne-am apropiat. […]
Şi, într-o zi, când vin de la anchetă, mi-arată o batistă, care era batista mea, […] aveam o batistă frumoasă, mare, era pusă jos, aşa, acolo jos pe ciment şi legată, era plină cu fasole – fasole, mâncare de fasole. [Pe acest deţinut] îl simpatiza un gardian pe care îl numea el <Calul>, nu ştiu, probabil că se cunoşteau mai dinainte, nu ştiu cum a fost că atunci când s-a adus mâncarea, […] [după ce se] dădea zeama, rămânea [un strat] mai gros la sfârşit. Şi a rămas pe fundul oalei – eu eram la anchetă când s-a dat mâncarea – un maldăr de fasole aşa… Şi a venit caraliul şi i-a dat-o lui. Şi el a luat batista mea, a pus fasolea toată, vreo două polonice de-alea de fasole în ea, a legat-o frumos şi a pus-o acolo. Şi n-a mâncat-o, săracul, […] mi-a păstrat-o mie. Domnule, am mâncat fasolea aceea… Aveam impresia că e cea mai mare fericire pe lumea asta, după atâta nemâncare mâncam, frate!… Eram aşa, puţin balonat, dar mă plimbam prin celulă fericit. Am trăit acest… Pentru boţul ăla de fasole din batistă m-am considerat, ştiu eu, privilegiat din toate punctele de vedere.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2003]
