Miercurea Ciuc
Clădirea închisorii este construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în zona de sud-vest a oraşului • 1923: clădirea devine penitenciar destinat deţinuţilor de drept comun • 1947-1950: este folosit atât pentru deţinuţii politic cât şi pentru cei de drept comun • 1955-1963: la închisoarea Miercurea Ciuc sunt încarcerate femei condamnate pentru infracţiuni politice • există 12 celule de dimensiuni diferite, cele mai mari au 60 paturi • 1959: o informare din luna iulie arată că efectivul deţinutelor de aici este dublu faţă de capacitatea maximă • deţinutele „recalcitrante” sunt pedepsite în cele patru izolatoare, fără a primi alimente, pedeapsa cea mai gravă fiind pe şapte zile • regimul penitenciar este foarte dur pentru „deţinutele contrarevoluţionare”: nu au voie să vorbească între ele, să cânte, să râdă, să primească pachete/scrisori, iar accesul la duş este doar o dată pe săptămână • cele mai aspre perioade sunt în timpul comandanţilor Mihai Fleşeru (1956-1957) şi Manole Humulescu (1957-1962).
Aleutina Grigorescu, funcţionar la Ministerul de Externe apoi translator de limba rusă şi engleză la Ambasada României din Moscova, a fost demisă în 1947, la venirea Anei Pauker în fruntea ministerului. Acuzată că ar fi oferit informaţii unui colonel al armatei americane privind documentele pe care Comisia Aliată (sovietică) de Control le luase în mod abuziv din arhiva instituţiei, a fost arestată în ianuarie 1949 şi condamnată la opt ani de detenţie. După Jilava şi Mislea, a ajuns la închisoarea Miercurea Ciuc în vremea în care era condusă de comandantul Mihai Fleşeru.
„O atmosferă înfiorătoare”
„Închisoarea din Miercurea Ciuc este o clădire sinistră. […] Podelele aveau o culoare groaznică, era un fel de maro închis şi cu gropi, câteodată cădeai cu picioarele în ele – ăsta poate nu era cel mai rău lucru. Comandantul care fusese adus acolo era o fiară, ne-a torturat şi ne-a ţinut într-o teroare continuă, de dimineaţă până seara şi noaptea. Regimul era celular pentru toată lumea, nu se muncea, toată lumea era închisă. Mâncarea era proastă şi pentru orice erai pedepsit, erai trimis la carceră şi, în plus, venea foarte des comandantul, urla, te insulta, era cam cum era la începutul detenţiei în Jilava. Când intrai în Jilava, comandantul, celebrul [Nicolae] Moromete, te întâmpina strigând, te înjura groaznic – era prima dată când auzeai asemenea lucruri! – şi după aceea termina aşa: <Aici or să vă rămână oasele, niciodată nu veţi mai ieşi din închisoare!> Şi acum, acest commandant, Fleşeru, îl chema, făcea acelaşi lucru. Te ameninţa şi te făcea să înţelegi că acesta este sfârşitul şi într-adevăr aşa puteai să crezi, în acea atmosferă înfiorătoare.”
„Am crezut că nu-mi vor da drumul niciodată”
„Cu o săptămână înainte de eliberare apare un procuror, ne întreabă dacă suntem mulţumiţi. Eu, rugată de către colege să vorbesc eu, <că tot pleci, aşa încât, chiar dacă ar fi ceva [rău], nu mai e foarte important>… Şi m-am plâns şi de mâncare, de regimul fioros, de comandant… am spus toată situaţia. El a ascultat, n-a comentat, n-a ridicat tonul şi a plecat. Nu ştiu dacă a trecut o oră, vine miliţianca şi mă ridică de acolo şi mă duce într-o cameră foarte mică şi îngustă, cu un pat, cu o saltea pe el, o rogojină şi mi-au impus regimul ăsta de carceră, adică de trei ori pe zi, [îmi dădeau] apă fierbinte şi o bucată de pâine. Lucrul acesta nu mă prea supăra, tot trebuia [în scurt timp] să ies. La început am crezut că nu-mi vor da drumul niciodată, pe urmă mi-a venit raţiunea şi mi-am spus că nu se poate, că există anumite legi, nu poate nimeni fi ţinut, nici chiar la ei. După ce a expirat pedeapsa, nici ei nu puteau să te ţină. Şi, într-adevăr, exact când s-au împlinit 8 ani, dar noaptea, nu ziua… am văzut că ziua trece şi a venit noaptea, mi s-a făcut percheziţie şi tocmai când să plec mi-au găsit hârtiile acelea [notiţele]. Şi am fost luată de unul îmbrăcat militar, bineînţeles, şi toate hârtiile găsite la mine au fost confiscate şi le-a luat militarul respectiv. Şi am fost dusă undeva, nu puteam să ştiu unde – dar văzând că este noapte [când m-au scos] am găsit că este foarte grav – într-un jeep.
Era o noapte extraordinar de rece şi m-au legat la ochi, aşa încât la început nici nu mi-am dat seama pe unde am trecut, până am ajuns undeva unde ei s-au oprit. Am mers mult. Militarul care era lângă mine a ieşit afară, a ieşit şi şoferul şi au început să vorbească ceva în şoaptă. Au vorbit destul de mult, până când eu am hotărât să fac acest act de curaj şi să dau jos legăturile de pe ochi, să văd unde suntem. Şi când am văzut că suntem într-o poiană, zăpadă multă, era noapte cu lună şi zăpada strălucea şi mai departe se vedeau brazi. Atunci am fost sigură că ei au hotărât să mă împuşte. Sentimentul pe care l-am avut în clipa aceea nu mai era un sentiment de groază, aş putea spune de resemnare. Am stat să aştept cum o să fie…
La un moment dat, vine militarul, care mă păzea, spune: <Ieşi afară> şi m-a dus în spate şi a ridicat capacul din spatele maşinii, a scos o şubă mare, mi-a pus-o pe umeri. Spune: <Îmbrac-o, că e frig> şi m-a pus înapoi în maşină. După aceea, am plecat mai departe. Senzaţia pe care am avut-o… aproape că m-am topit. Nu m-am aşteptat, nici într-un caz, la un asemenea final.”
„N-am trădat ţara, am trădat regimul”
„M-au dus la Securitatea din Târgu Mureş, într-o celulă unde era un pat din ciment şi-o masă tot din ciment. Pe patul din ciment, era o saltea plină cu ceva foarte tare, erau paie sau ce era, era tare, parcă ar fi fost nişte ciulini, aşa îmi făcea impresia, însă era cald. Printr-o fereastră cu zăbrele venea căldura din coridor unde erau gaze. Era foarte cald, în privinţa asta nu puteai să te plângi. Mi s-a adus mâncare. Mâncarea niciodată nu m-a preocupat, nici nu mai ţin minte ce era. Nu mi-a fost niciodată foame la închisoare, altă lume suferea. Eram aşa de preocupată de soarta noastră, încât asta mi se părea secundar.
Şi m-au luat foarte repede la anchetă. […] patru gealaţi erau. Era o masă în birou, s-au aşezat pe masă şi eu pe un scaun şi ba unul se repezea, ba altul, rând pe rând, fiecare. Întâi m-au chinuit, ce e cu hârtiile acelea, eu le-am spus adevărul: au fost însemnările mele de-a lungul anilor, impresiile mele, gândurile mele, că sunt şi lucruri interesante, poate am să uit când am să ies. La început nu m-au crezut. În timpul ăsta, hârtiile erau la analiză. M-au întors pe faţă şi pe dos, m-au chinuit enorm tot întrebându-mă acelaşi lucru. Între timp, unul a fost chemat. I s-a comunicat că, [din] ce-au putut descifra, erau într-adevăr impresii din viaţa de acolo. Dar sigur că m-au întrebat: <Cui ai vrut să duci mesaje? şi <Cine ţi-a dat mesaje?> Cu asta m-au chinuit foarte mult, pentru că într-adevăr erau siguri că erau mesaje… A fost foarte greu până am ieşit eu din asta. Dar, după aceea au început să mă ameninţe […] <Ai fost o trădătoare, ai trădat ţara>. Am spus: <Nu, n-am trădat ţara> şi unul a sărit în sus: <Cum nu ai trădat ţara, nu scrie aici?> <Nu, n-am trădat ţara, am trădat regimul>… Şi pe urmă m-au dus în celulă şi nu m-au mai chemat. Am stat trei sau patru zile fără să fiu chemată şi, într-o bună zi, a venit un securist, m-a scos de-acolo şi mi-au dat hârtiuţa aceea de eliberare şi foaia de drum. Şi m-au luat cu jeep-ul, m-au dus până la gară.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
