Reeducarea la Târgşor (II)
Primăvara 1950: reeducarea de la Suceava şi Piteşti este exportată şi la alte închisori • cea de la Târgşor este una ideologică, prin propagandă: deţinuţilor (unii erau minori) li se citeşte zilnic articolul de fond din Scânteia şi sunt puşi să cânte Internaţionala • aprilie 1949: de la Suceava vine primul lot de „reeducaţi” • faptul că la Târgşor sunt condiţii mai bune îi face pe unii dintre nou-veniţi să accepte colaborarea cu administraţia penitenciarului • cei care se opun reeducării sunt trimişi în camerele de izolare • din lotul de „reeducaţi” ai Târgşorului se recrutează apoi „reeducatorii” pentru alte închisori.
Aurel Obreja era artist plastic. Fusese arestat în 1948, pe când era în ultima clasă la Liceul Industrial Polizu, Secţia sculptură. Imediat după procesul în care a fost condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale”, a fost trimis la Târgşor (1949-1950), pentru ca apoi, timp de 14 ani, să cunoască închisorile cu regim de exterminare Gherla, Jilava, Aiud.
„Să nu influenţaţi pe ăia de la reeducare”
„Aici, la Târgşor, am găsit o situaţie… era un fel de internat. [Deţinuţii] erau liberi prin curte, [cu dreptul de a avea] pachet, scrisoare, până au venit elevii de la Suceava, <reeducaţii>, organizaţi de Ţurcanu. Şi sigur că a început conflictul…
Puteţi să ne daţi numele câtorva dintre cei care au sosit la Târgşor, de la Suceava? Ţurcanu nu a fost…
Nu, Ţurcanu nu era… şeful lor [al celor veniţi] era Stoian, apoi Cobzaru, apoi Iosifescu, Popa Aurel…[…] Şi sigur că a început reeducarea, cu cântece [patriotice]… Era un moş, Antonescu, un reeducator… vai de capul lui! Când venea la noi, îl convingeam noi [pe el]: <Domnu’ Antonescu, uite aşa vrem să facem, aşa vrem să facem…> <Măi, dar voi vreţi să faceţi ce vrem şi noi!> <Da, sigur…> […]
Pe urmă a venit unul, Burada, un ţigan de la Craiova. Când a venit prima dată, eu deja aveam [de lucru la] atelier, că fusesem [mai întâi] izolaţi… Închisoarea era împărţită în două, jumătate erau poliţişti, jumate erau elevi… Şi aici, la poliţişti – erau poliţişti de mare talie – ne-au băgat acolo. Şi când ne-au scos, a venit [colonelul Mişu] Dulgheru, cu [colonelul Ludovic] Czeller, cu ăştia, ne-au scos de la izolare – stăteam într-o cameră, pe nişte betoane, acolo – şi zice: <Îi vedeţi, bă? Uite, ăştia sunt vinovaţi, ăştia sunt criminalii! Voi>, zice, <nu sunteţi vinovaţi! Vă dăm drumul în curtea închisorii, numai să vă vedeţi de treabă, să nu influenţaţi pe ăia de la reeducare!> Bun…”
„Pentru Stalin aveam model un miliţian”
„Când ajunge la mine: <Tu, Obreja> – directorul [Dumitrescu] care mă cunoştea – <apăi, eu, domnu’ director nu vreau să ies de la izolare!> <De ce?> <Păi, peste două săptămâni mă băgaţi iară, că dumneavoastră nu vreţi să ne confruntaţi cu turnătorii!> Czeller şi Dulgheru: <Cum, nu vrei să ieşi, să primeşti pachet şi scrisoare?!> <Nu, nu ies!> Întreabă pe doi colegi de-ai mei, Nour Mihai şi Negoiţă Constantin: <Voi ieşiţi?> <Nu ieşim, dacă nu iese Obreja nu ieşim nici noi!>
Şi atunci îmi vine ideea: <Domnu’ director, ies cu o singură condiţie> <Care este?> <Să-mi daţi o cameră să îmi fac atelier de sculptură>. Şi aşa am reuşit de mi-am făcut atelier de sculptură unde am făcut pe <învăţăceii proletariatului>, Stalin, Lenin, Marx, Engels. Şi pentru Stalin aveam [model] un miliţian, moş Dumitrache, un om de o bunătate dumnezeiască… Şi semăna cu Stalin. Şi îi spun: <Moş Dumitrache, nu vrei să îmi pozezi mie? Că îl fac pe cel mai mare om al proletariatului!> <Pe cine?> <Pe Stalin!> <Mai dă-l dracu’! De n-o semăna cu mine…>
Şi pe urmă le-am făcut şi maiştrilor şi directorului i-am făcut bustul… Şi-apăi, aici era centrul rezistenţei, că veneau şi poliţişti, se cereau poliţişti să vină aici să vadă expoziţia, că aveam lucrări făcute, ştii, şi lumea era… deţinuţii erau avizi, aşa, să vadă şi altceva decât mizeria aia de reeducare şi citit ziarul şi nu ştiu ce de comentat. Şi până la urmă tot ne-au izolat şi ne-au trimis un grup de 28 de elevi la Jilava. […]
Ce <reeducare> se făcea atunci?… Se citea ziarul, ne venea ziarul, ne aduceau meşterii ziarul şi îl citeam. Şi când au venit ăştia [de la Suceava], au încetat şi ziarele, [se citea] numai articolul de fond. Şi directorului îi era frică, miliţienilor le era frică de <reeducaţi>. Şi cu toată reeducarea asta… şi pe urmă am intrat pe mâna lor, la Gherla.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
