Reeducarea la Târgu Ocna (I)
Închisoarea de la Târgu Ocna are începuturi blajine, în vremea domnitorului Grigore Ghica • construcţia clădirii penitenciarului începe în 1851, iar până la finalizarea ei, cei 25-30 de ocnaşi sunt ţinuţi în castelul domnitorului • 1931: Târgu Ocna devine închisoare pentru deţinuţii bolnavi de TBC • se mai construieşte o nouă clădire şi zidul împrejmuitor • perioada comunistă: este penitenciar cu grad sporit de periculozitate, pentru „contrarevoluţionari”, minori şi deţinuţi de drept comun, cu spital TBC • mai 1950: aproximativ 40 de studenţi piteşteni, „reeducaţi” sunt tranferaţi la Târgu Ocna.
Arestat în 1948, studentul la Medicină Aristide Lefa a fost condamnat la opt ani muncă silnică, confiscarea averii şi degradare civică pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut reeducarea şi la Suceava şi la Piteşti şi la Târgu Ocna; în fiecare dintre ele a fost altfel…
„Aveam senzaţia că sunt liber”
„Primul contact pe care l-am luat cu oficialitatea ne-a impresionat în mod deosebit. Veneam de la înjurătură, de la ghioagă, de la bătaie şi aici directorul Daniliuc spunea: <Uşor, nu vă grăbiţi, care nu poate să meargă…> Rechiziţionase vreo două sănii, să ne ducă bagajul, pe cei mai grav bolnavi, cu grijă părintească pentru noi, şi noi nu eram obişnuiţi, ziceam: <Suntem în altă ţară!> Sanatoriul era aproape gol, erau [deţinuţi] şi de drept comun şi politici, dar politicii erau despărţiţi de dreptul comun. […]
Ce ne-a impresionat, din nou? După masă, vine doctoriţa oficială a sanatoriului, doctoriţa Margareta Danielescu, nu ştiam nimic despre dânsa. A venit cu dosarele, 18 dosare pentru cei care erau bolnavi, şi striga: <Gafencu Valeriu!>… Vedea diagnosticul, vedea cum e, făcea un fel de luare de contact cu bolnavii. A stat puţin, nu mult, ştiu eu, o jumătate de oră dacă a stat cu noi. A doua zi de dimineaţă ne-a băgat pe secţie, la politici, nu ne-a ţinut în carantină mai mult timp. […] Această femeie este un model, un model de curaj, de cinste şi de probitate profesională.
Fiind sanatoriu TBC, aveam 750 de grame de pâine, zilnic, fiecare – păi, este mult! Dimineaţa îţi dădea cafea cu lapte, cu o bucăţică de marmeladă şi o bucăţică de unt, la prânz două feluri de mâncare, o ciorbă şi o mâncare scăzută şi de cele mai multe ori cu carne […]. Noi veneam hămesiţi, eram slăbiţi, eram înfometaţi… Deci, şocul era… parcă eram în altă ţară. […] Geamurile erau mari, în afară de asta gratii erau aşa, cât degetul, simbolice; aveam terasă în faţa camerelor, lumina ardea afară, noaptea se stingea, aveam senzaţia că sunt liber! Atâta era şocul de mare faţă de ce trăisem până atunci.”
Vin „reeducatorii”
„La 30 mai ’50 se anunţă că vine un lot special, cu o dubă specială, erau vreo 50 de studenţi trimişi de la Piteşti. […] Dintre ei, aveam şi un coleg de facultate, Farmagiu, erau unii pe care-i cunoşteam dinainte, pe alţii de la închisoarea de la Piteşti; în sfârşit, pe cei mai grav îi ţineam jos la parter, ca să poată fi îngrijiţi permanent, […] dar majoritatea erau uşor, nu bolnavi grav. Noi, conform tradiţiei, în ziua în care au venit ei şi i-au adus pe secţie, le-am dat şi pâinea, şi mâncarea noastră. N-au spus nimic, dar a doua zi Munteanu Eugen, coleg al meu de facultate de la Iaşi, şi cu Nuti Pătrăşcanu, mai mic ca mine […] s-au dus în poartă la director şi au zis: <Domnule director, păi dumneavoastră nu ştiţi ce se întâmplă pe secţie?> <Dar ce se-ntâmplă, domnule?> <Păi, acolo este activitate legionară, acolo se face ajutor legionar, acolo sunt ajutaţi bandiţii> – că ei ne făceau pe noi <bandiţi>, erau ca şi noi, dar noi eram <bandiţii>! Ăsta, săracul, Daniliuc, s-a speriat. […] Şi ne-am dus [la el], m-am dus eu, cu Ghiţulescu, în calitate de… eu ştiu, de medic să zic, într-un fel, şi cu un alt deţinut, Săndulescu, liberal. [I-am zis:] <Domnule director, dumneavoastră aveţi mintea întreagă. Ăştia… au deviat de la linia normală, când acuză pe camarazii lor că fac <activitate>, fiindcă le dau să mănânce, că erau flămânzi şi erau slabi>. Am discutat din nou cu directorul, dar probabil directorul – că asta a fost, nu ştiu amănunte – a anunţat pe [locotenentul-major de Securitate] Livezeanu şi ăsta a cerut ofiţer politic – până atunci nu exista ofiţer politic la Târgu Ocna. Şi după câtva timp, ştiu eu, nici o lună, a apărut vestitul Şleam, sublocotenentul Şleam Augustin, ca ofiţer politic. Dintre cei 50 care au venit atunci, [unii] trecuseră prin reeducare mai repede, nu aşa striviţi cu ură cum au fost alţii, dar au fost bătuţi, au fost schingiuiţi. […] Că după aia am aflat ce s-a întâmplat acolo… Câţiva, cam opt inşi, între care era Nuti Pătrăşcanu, Munteanu Eugen, era Maniu, era Iorga, Pimen, s-au menţinut pe poziţii de reeducaţi, nu şi-au mai revenit la normal.”
„Poate moartea mea vă va ajuta…”
„Prin octombrie… da, în octombrie ’50, la un moment dat, acest ofiţer politic, Şleam, incitat de ăştia, că ăştia acum îl dominau, reeducaţii noştri, Munteanu cu Pătrăşcanu, ăştia, i-au spus să înceapă reeducarea. Şi ăsta era un om simplu, […] era şi redus la minte. Şi l-au determinat să ne scoată, pe o parte dintre noi, nu ştiu pe ce criteriu, ne-au izolat la etajul doi, […] ni se aducea mâncare separat, ne scoteau la plimbare separat, ca să creeze starea de tensiune, ca să ne macine rezistenţa. […]
Şi, la un moment dat, între cei veniţi de la Piteşti, trecut prin reeducare şi trecut greu, [era] Ionescu Virgil, […] fusese schingiuit în mod special, el era socotit un om de elită, nu era de turmă, era, mă rog, mai deosebit. Nu mai vedea, săracul, decât reeducare şi moarte. Într-o bună zi – eram la plimbare în curtea cealaltă, noi ăştia, izolaţii – şi văd că Virgil ia o figură aşa, marţială, şi-mi spune: […] <Eu nu mai pot rezista la a doua reeducare şi asta ni se pregăteşte acuma. Din nou schingiuiri, bătăi şi nu ştiu ce. Şi nu mai pot, nu rezist fizic, încât, eu am hotărât să mor. Poate moartea mea vă va ajuta pe voi să scăpaţi de chin>. Am rămas tablou! […] <Nea Virgile, ia stai, dragă, puţin. Eu te înţeleg că ai suferit, ai fost chinuit şi eşti înspăimântat, dar aici nu-i Piteşti! Aicea e Târgu Ocna, nu vezi? Sanatoriu, nu vezi că noi suntem aicea liberi? Avem geamuri mari, avem terasă, [dacă e ceva] spargem geamurile şi se adună [lumea]> – că era în oraş sanatoriul, nu era în pădure, undeva.”
„Săriţi! S-a omorât ’nea Virgil!”
„A doua zi sau a treia zi, am ieşit la plimbare, el nu a ieşit la plimbare. Dar el din cauza bătăilor, câteodată avea nişte dureri de cap cumplite, şi stătea în pat nemişcat, asta o mai făcuse şi altă dată. N-am sesizat că el nu a venit, că are alte gânduri. A rămas în cameră, noi coborâsem, îşi făcuse rost de briciul care era pentru bărbierit, undeva pus, şi ştia unde e. Şi după ce am ieşit la pimbare, el s-a întins în pat, sub pătură şi a tăiat adânc, la mâna stângă, convins că… să moară. Sângele a început să curgă, artera radială e o arteră puternică şi mori dacă stai şi nu se intervine. Norocul lui, rămăsese Nae Galbeni, nu era coborât în curte. Şi intră în cameră. Intră şi-l vede pe nea Virgil palid la faţă, aşa, cu ochii închişi. […] Când a ridicat pătura, sângele trecuse prin saltea şi se făcuse un cheag, aşa, cât o căciulă. Ăsta s-a speriat, iese la geam: <Săriţi!>, strigă tare, <s-a omorât ’nea Virgil!> În clipa respectivă, a început un vacarm în întregul sanatoriu, au început să urle şi ăia de jos, noi din curtea ailaltă, cu reeducaţii, a început agitaţia… Şi ăştia, să se ducă să-i linşeze pe ăştia şase [reeducatorii]. […] S-au dublat sentinelele, a năvălit directorul cu ofiţerul politic şi cu toată suita, ne-au băgat în cameră imediat, l-a luat pe Virgil şi l-a dus la spital în oraş…. L-au salvat.
În schimb, Margareta, doctoriţa oficială, a plecat direct la Bucureşti – ceea ce n-ar fi făcut alţii! – s-a dus la Direcţia Penitenciarelor şi la cei care erau în conducere şi a povestit toată întâmplarea. […] Şi atuncea au venit în control ăştia de la Penitenciare, au cerut să se mai trieze, să mai scoată din deţinuţii care-s mai recalcitranţi, să-i trimită disciplinar. […] Şi după aia, asta a fost… ne-a scos la normal, adică ne-a scos izolarea şi a fost prima încercare nereuşită a lor de a începe reeducarea la Târgu Ocna, datorită lui Virgil care a făcut gestul pe care l-a făcut.”
[Interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
