Miercuri, 18 ianuarie, se împlinesc 150 de ani de la moartea lui Dionisie Romano, episcop ortodox, profesor, cărturar și traducător român, revoluţionar şi membru de onoare al Academiei Române. Pentru Nicolae Iorga, Dionisie Romano a reprezentat „un adânc iubitor de neam” şi „simbol al unităţii naţionale”.
* * * * *
Dionisie (Dumitru) Romano s-a născut la 29 iulie 1806, în comuna Sălişte, din judeţul Sibiu, părinţii săi fiind Dumitru şi Maria Roman, de profesie agricultori.
Dumitru, după numele de botez, a mai avut o soră, Stanca.
A parcurs primii ani de şcoală în satul natal, remarcându-se prin inteligenţa sclipitoare.
A fost crescut de mic cu credinţă în Dumnezeu, mama sa fiind foarte evlavioasă.
În anul 1820, mama sa îl duce la Mănăstirea Neamţ, iar ea se retrage la Agapia, după ce, între timp, îi murise soţul.
În anul 1823, tânărul Dumitru este tuns în monahism şi primeşte numele de Dionisie.
În anul 1826, decide să plece la Bucureşti, fără aprobare canonică, pentru a urma cursurile colegiului „Sfântul Sava”.
Va fi găzduit de către patronii tipografiei de la „Cişmeaua Mavrogheni” unde lucrează ca zeţar la revista „Curierul Românesc” condusă de I. H. Rădulescu.
În perioada 1828 – 1832, Dionisie este luat sub protecţie de episcopul Ilarion al Argeşului şi adăpostit la Mănăstirea Antim, unde va fi hirotonit ierodiacon, iar mai târziu îi va fi acordat rangul de arhidiacon.
Episcopul Ilarion, remarcabil prin erudiţia sa, va avea o mare influenţă asupra tânărului: îi pune la dispoziţie o vastă bibliotecă, îl îndrumă să înveţe limba franceză şi limba greacă modernă.
La 1 noiembrie 1831, se deschid, la Colegiul „Sf. Sava“ din Bucureşti, cursurile de „3 luni“ în vederea pregătirii „institutorilor pentru judeţe“. Ierodiaconul Dionisie Romano se înscrie la aceste cursuri, renunţând la a mai lucra la tipografie.
Dionisie învaţă „Gramatica, Geografia politicească pe scurt, adică: împărţirea pământului în state, oraşele de căpetenie, religia şi stăpânirea fiescărei ţări, munţii, mările şi râurile cele mai însemnate, Aritmetica, teoria numerilor întregi şi a frângerilor, Catehismul“.
La 12 martie 1832, Dionisie este numit institutor în oraşul Buzău, fiind numit „profesor naţional”.
În anii care urmează, în calitate de director al „Şcolii Naţionale”, face demersuri pe lângă autorităţile locale pentru construirea unui local adecvat.
La 10 decembrie 1833 se inaugurează noul local de şcoală, care cuprindea o sală de 7 stânjeni, două odăi şi o „sălişoară mai mică”, întreaga clădire fiind de 11 stânjeni lungime şi de 5 lăţime.
În 1838, se înfiinţează Şcoala Normală sau Preparandie care pregătea „învăţători de prin sate”.
În anul 1839, a oferit Școlii „Sfântul Sava” din București, unde învățase, 50 de volume din „Manualul pentru deprinderea școlarilor la cetire”.
La 16 septembrie 1840, Dionisie Romano inaugurează un alt local de şcoală.
Dionisie Romano consiedra meseria de profesor drept misiune, apostolat, carieră, care, însă, pe cât era de folositoare, pe atât era de consumatoare de energie.
În paralel, pentru o perioadă, Dionisie Romano a activat şi ca profesor la Şcoala de grămătici a Episcopiei.
La examenele anuale, cât timp a fost profesor național, a dăruit premii substanțiale din cărțile tipărite de el, nu numai celor din școala în care preda, ci și altor instituții de învățământ.
Între anii 1843 – 1848, Dionisie Romano este promovat director şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde va găsi elevi slab pregătiţi şi multă indisciplină. Cu răbdare şi tact pedagogic, el impune o ţinută şi o comportare demne de slujitorii bisericii.
A donat școlii de fete provenite din familii defavorizate de la Hanul lui Șerban Vodă, în anul 1844, 100 de lei și 50 de cărți, iar elevilor de la Seminarul Teologic din Buzău le oferea cărți din biblioteca personală, din cele ce „se pretau ca manuale”.
În anul 1848, Dionisie Romano va participa la mişcarea revoluţionară, fiind alături de fruntaşii ei. Pentru sprijinirea ideologică a Revoluţiei, traduce din limba franceză şi tipăreşte un manifest intitulat „Cuvintele unui credincios”.
După înfrângerea Revoluţiei, Dionisie Romano este arestat şi închis la Văcăreşti, apoi este exilat în Transilvania, stabilindu-se la Sibiu, fiind găzduit de mitropolitul Andrei Şaguna.
Timp de aproape doi ani, se va retrage la Mănăstirea Băbeni, unde desfăşoară o bogată activitate literară şi publicistică, editând două publicaţii religioase: Biblioteca religioasă morală şi Echo ecclesiastic.
În anul 1851 a fost numit stareţ la Mănăstirea Sadova, iar în anul 1855, devine stareţ al Mănăstirii Neamţ.
Între 19 iulie 1856 şi 19 iunie 1859, Romano este înlăturat de la stăreţia Mănăstirii Neamţ, din cauza calomniilor şi intrigilor, fiind nevoit să găsească sprijin material pe la prieteni. În petiţiile adresate mitropolitului, el arată că a servit patriei „cu onoare şi zel mai mult de 26 de ani”.
Arhimandritul Dionisie Romano a fost un unionist convins, participând cu entuziasm la promovarea Unirii Principatelor Române. De aceea, guvernul lui Al. I. Cuza trece peste opoziţia mitropolitului Nifon şi îl numeşte pe Dionisie, la 19 iunie 1859, locotenent de episcop la Buzău, distinsul ierarh, profesor şi om de cultură fiind foarte stimat şi apreciat de locuitorii Buzăului pentru toate cele pe care le înfăptuise aici. Dionisie înfiinţează şcoli religioase sau laice la Mănăstirea Dălhăuţi (jud. Vrancea), la Schitul Nifon, la mănăstirile Răteşti, Coteşti şi Cislău.
La 22 decembrie 1861, Dionisie Romano obţine binecuvântarea şi titlul de arhiereu din partea Patriarhiei Constantinopolului, după demersurile domnitorului Al. I. Cuza.
Între 17 noiembrie 1864 şi 11 mai 1865 este numit, prin „ordonanţă domnească”, locotenent de episcop la Huşi, apoi episcop (11-31 mai 1865).
A fost contestat de unii, elogiat de alţii, însă a avut privilegiul de a fi fost susţinut de către însuşi Al. I. Cuza. În urma hotărârii Consiliului de Miniştri, el este mutat de la Huşi pe scaunul episcopal de la Buzău, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.
În perioada conducerii Episcopiei Buzăului, a reorganizat Seminarul Teologic, a reutilat Tipografia eparhiei, a construit apartamentul cu etaj dintre palat şi paraclis; cu banii proprii amenajează la porţile Episcopiei prima grădină publică a oraşului, un heleşteu şi trasează actuala alee dintre oraş şi Episcopie.
În anul școlar 1866-1867 oferea Seminarului eparhial 87 de cărți pentru a fi distribuite „ca premii fiecărui student în parte după meritul și silința lui”. În același an, oferea „Institutorului Primar al Școalei publice de băeți din Buzău” 100 de volume pentru a fi împărțite ca premii „spre încurajarea tinerilor studenți din acea școală”.
În anul 1870, trimitea gratuit Școlii Primare din comuna Glodeanu Cârlig, Tohani, 8 exemplare de „Ermineutică sacră”, 4 exemplare din „Cuvinte diverse zise cu ocazia inaugurării podului de peste apa Buzăului”, 5 exemplare din „Filosofia Hristiană”, 2 exemplare din „Proverbele lui Solomon”, 2 exemplare din „Geografia veche” și un exemplar din „Cântarea a 12-a Psalmi”.
În anul următor, a oferit aceleiași școli 25 de volume pentru elevii premianți.
La 18 ianuarie 1873 Dionisie Romano trece la cele veşnice, fiind înmormântat la Mănăstirea Ciolanu.
După anul 1882, rămăşiţele ssale pământeşti au fost aduse la Episcopie, unde pe o piatră de Măgura, aşezată pe latura sudică a altarului catedralei, la exterior, se află scris următorul epitaf: „Aici repauză în Domnul rămăşiţele mortale ale presânţitului episcop Buzeu Dionisie Romano, care în viaţă a fostu zelos luptător pentru dezvoltarea intelectuală a junimei pe basele religiei ortodoxe, fost profesor la Buzeu de la 1832 până la 1842 când a fost chiemat director şi profesor la seminarul Bucurescii unde a stat până la 1848. D-aci până la încetarea din viaţă a fost egumen la Sadova, stareţul monastirei Neamţul, episcop la Huşi, în fine la Buzeu unde şi muri esprimând următoarea rugăciune: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei.”
Dionisie Romano a înfiinţat mai multe biblioteci şi, ceea ce este foarte important, este ctitorul bibliotecii Academiei Române, prin donarea a 73 de volume de carte veche, alături de biblioteca logofătului Constantin Cornescu Oltelniceanu (peste 7000 de volume) – piatra de temelie a viitoarei biblioteci a instituţiei academice române. Mai târziu, Academia Română l-a declarat pe Dionisie Romano membru de onoare.
