Context
În 1903, o stradă din centrul Bucureștiului, unde era intrarea la actuala Facultate de Litere (cunoscută atunci ca Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București), a fost denumită Edgar Quinet, ca semn de recunoștință pentru eforturile acestuia în favoarea României. Se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Edgar Quinet (17 februarie 1803, Bourg-en-Bresse, Ain – 27 martie 1875), reputat scriitor, istoric și filoromân francez. În 1852, după moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi, iar sprijinul său pentru România s-a manifestat atât în plan științific, cât și politic.
Biografie
Edgar Quinet s-a născut la Bourg-en-Bresse, în departamentul Ain, la data de 17 februarie 1803, tatăl său fiind Jérôme Quinet, comisar al armatei republicane, iar mama sa Eugénie Rozat Lagis. Tatăl său a demisionat din armată și s-a dedicat științelor. Mama sa, Eugénie Rozat Lagis, a avut o influență profundă asupra copilului Edgar. Deși calvinistă, a fost de acord cu botezul lui Edgar în catolicism. Edgar Quinet a fost trimis la școală la Bourg, apoi la Lyon. Tatăl său ar fi dorit să-l vadă pe Edgar să nu frecventeze prea mult școala, pentru a se dedica armatei sau afacerilor. Totuși, tânărul Edgar era atras de literatură. Deși se înscrisese la Politehnică, urmează dreptul şi literele la Paris şi studiază filosofia la Heidelberg, centrul romantismului german, luând licenţa de filosofie şi latină la Strasbourg. În Germania, o cunoaște pe Minna Morę și se căsătorește cu ea în 1834.
Este profesor de literatură străină la Lyon (1839-1840), apoi a fost chemat la „Collčge de France“ la Catedra de Literatura meridională, cursurile sale publice atrăgând sumedenie de ascultători. O remarcabilă muziciană (cânta la pian și la harfă), Hermione (Ermiona) ajunge în 1841 la Paris, trimisă de tatăl ei pentru a-și completa studiile. Acolo, ea merge la conferințele ținute de Edgar Quinet la Collège de France, la care oricine avea acces; în acest fel, cursurile lui au devenit celebre, atrăgând de fiecare dată sute de persoane, sălile fiind neîncăpătoare. Cu prilejul acestor conferinţe, profesorul a cunoscut-o pe Hermiona, întâlnită şi în casa unei prietene comune, Bianca Milesi Mojon, luptătoare pentru eliberarea Balcanilor. Datorită activităţii sale istorico-literare, era în contact cu grupul intelectual care se afla şi Hermiona cu alţi tineri români ai asociaţiei studenţeşti, adepţi ai ideii unirii Moldovei şi Munteniei.
Edgar Quinet a participat activ la Revoluţia din 1848, care la 22 februarie abolea monarhia. Fiindcă în 2 decembrie 1851 Louis Napoleon Bonaparte, preşedintele ales al Republicii, şi-a prelungit de la sine atribuţiile pe zece ani, la 2 decembrie 1852 proclamându-se împărat, Quinet, ca și alți intelectuali republicani, devenea adversar al acestuia. Apar, din acest motiv, și represaliile. Este revocat de la „College de France“ și atunci decide să emigreze cu ajutorul Hermionei şi al prietenei sale, principesa Maria Cantacuzino. Trece granița în Belgia, ajungând la Bruxelles la 12 decembrie 1851, ca însoţitor al principesei cu numele de Golesco, folosind paşaportul pus la dispoziţie de Al. G. Golescu.
Hermiona vine după el în Belgia, cu lucrările lui şi apoi în Elveţia. Rămas văduv după moarea soției, Edgar Quinet îi trimite o scrisoare în decembrie 1851 lui Georghe Asachi, prin care cerea încuviinţarea căsătoriei cu Hermiona, mărturisind că dânsa îi inspirase o „afecţiune religioasă“. O admira ca pe o „fiică, amică şi mamă“ şi-i purta respect de şase ani. În 1852 cei doi se căsătoresc la Primăria oraşului Bruxelles. Gheorghe Asachi îi ajută financiar, iar cei doi trăiesc împreună o viață de familie și culturală bogată.
Quinet cânta la vioară, iar Hermiona la pian şi harpă.
Între ei exista o diferenţă de vârstă de 18 ani, Hermiona fiind născută în 1821, iar Quinet în 1803, dar cei doi au trăit într-o frumoasă comuniune, tânăra soţie ajutându-l cu devotament la elaborarea şi tipărirea lucrărilor, fiindu-i totodată sfetnic. Cu ajutorul ei şi al lui Gheorghe Asachi, Quinet a cunoscut temeinic istoria românilor. Căpătase o dragoste filială pentru socrul său, îi recunoştea meritele, îi aprecia lucrările şi activităţile în domeniul culturii şi învăţământului (ctitor al Şcolii de ingineri, Academiei, Teatrului, Conservatorului, Bibliotecii Academiei, Şcolii de Arte şi Meserii), considerându-l „omul care a contribuit la trezirea şi la renaşterea poporului român“ („Dernieres paroles“).
Iubește și ajută România
După războiul Crimeii, în anul 1856 puterile apusene s-au întrunit în congres la Paris pentru a stabili condiţiile păcii cu Rusia şi noua hartă a Europei. Moldova şi Muntenia voiau de mai multă vreme să se unească, iar ideea era sprjinită de Franţa şi, parţial, Anglia. Se opunea Turcia, care nu accepta slăbirea imperiului, dar şi Austria, care se temea pentru Transilvania. Ideea Unirii avea nevoie de sprijinul opiniei publice.
Reprezentanții români au început o campanie de presă, dar se simţea nevoia susținerii de către o personalitate europeană, cu trecere la public şi încredere la participanții la congres. S-a oferit tribunul Revoluţiei din februarie 1848, istoricul şi scriitorul Edgar Quinet, apărătorul libertăţii naţiunilor, stimat de intelectualitatea întregii Europe. Edgar Quinet s-a folosit de tot prestigiul câștigat de-a lungul anilor pentru a convinge marile puteri să accepte unirea românilor. „Deși oprimați, prădați, masacrați de unii și alții, acești nefericiți romîni au reușit să supraviețuiască – un adevărat miracol ! –, și mai mult, în anumite momente ale istoriei lor, să arunce o rază de lumină într-un viitor rămas luminos”, scria Edgar Quinet despre situația românilor, într-un articol publicat inițial în 15 ianuarie 1856, în una din cele mai apreciate reviste ale vremii „Revue des deux mondes“, urmat de o serie de articole emoționante prin care pleda entuziast pentru cauza românilor.
Astfel, opinia publică, membrii Congresului, cititorii celei mai importante reviste pariziene, aflau că românii din ambele principate au o tradiţie, o limbă – marcă de nobleţă a latinităţii -, o istorie şi o religie comună, „toate elementele unei ţări unitare“. România era sora Franţei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei. Quinet arată și rolul Bisericii: îl numea în mod deosebit pe Veniamin Costache „un om de-o puritate rară“ sau „tipul sfântului pe pământ“, care a înălţat biserica naţională şi a îndrituit învăţământul în limba română.
După aproape șase săptămâni, în 25 februarie 1856, Marile Puteri s-au adunat la un congres unde au discutat noua organizare a Europei. Articolele lui Edgar Quinet, una din cele mai respectate personalități ale Europei din acele timpuri, au influențat puternic opinia publică dar și pe mulți participanți la Congres. Convinşi de trimişii Principatelor, de patrioţii români, de studiul lui Quinet şi cu sprijinul eficace al lui Napoleon al III-lea, membrii Congresului acceptau tacit necesitatea unui stat românesc, pentru echilibru în răsăritul Europei. După doi ani, prin Convenția de la Paris, este acceptată unirea românilor din Moldova și Valahia care s-a realizat în ianuarie 1859, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitorul ambelor Principate. „Aceste schimbări se datorează mai întâi românilor care au știut să țină cu fermitate stindardul național, dincolo de numeroasele intrigi și complicații. Însă se datorează și scriitorilor străini, în special celor francezi, care au pus tot talentul și toată inima lor pentru a ajuta cauzei românești – iar Edgar Quinet trebuie amintit, fiind unul dintre cei care s-a folosit de toată influența pe care o avea pentru a susține și a face cunoscută lumii situația din Moldova și Valahia”, scrie istoricul Charles-Louis Chassin în cartea dedicată vieții și operei unei personalități care a marcat nu numai istoria și cultura Franței.
Materialele lui Quinet au fost publicate în volumul „Les Roumaines. Mai mulţi istorici îl felicitau, iar D. Brătianu, C.A. Rosetti şi M. Kogălniceanu îi mulţumeau. Tradusă din franceză sub titlul „Românii Principatelor Dunărene“, lucrarea se şi publica în mai 1856 de Gh. Asachi, la Tipografia Institutului Albinei. Articolele din revistă entuziasmau pe românii aflaţi la Paris, care i-au mulțumit, de asemenea, prin scrisori.
Nicolae Iorga scria: „Nu se poate spune că paginile avântate ale acestui creator de curente au rămas fără efect asupra deciziunilor diplomatice care ne-au permis să ne întemeiem o singură patrie între Carpaţi şi Dunăre!“
19 ani de exil
După câțiva ani în Belgia, Edgar Quinet și soția sa se întorc în Elveţia, în 1858. În august 1859, împreună cu Victor Hugo, refuzau amnistia acordată de împăratul Napoleon. Moare Gheorghe Asachi, la 12 noiembrie 1869. Încetând exilul, după căderea imperiului şi proclamarea celei de a III-a republici, la 6 septembrie 1870, cei doi revin la Paris.
În februarie 1871, Quinet era ales deputat la Paris pe listele stângii republicane, alături de Victor Hugo şi Leon Gambetta. La 27 martie 1875, Edgar Quinet moare, plâns la mormânt de bunul său prieten Victor Hugo.Hermiona s-a îngrijit de editarea celor vreo 30 de volume cu operele neuitatului soţ, i-a dedicat pagini cu trăiri („Memorii din exil“, „Cincizeci ani de prietenie Michelet – Quinet“).
Bibliografie
https://www.britannica.com/biography/Edgar-Quinet
https://editiadedimineata.ro/edgar-quinet-devotatul-sustinator-al-visurilor-romanesti/
https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k55519282.texteImage
https://www.persee.fr/doc/caief_0571-5865_1995_num_47_1_1873
