Sofia Șincan: „Președintele radioului (…) le găsea oamenilor [dați afară] posturi”
Considerată o institutie de maximă importanță pentru regimul comunist, Radiodifuziunea a cunoscut mai multe perioade întunecate când, pe baza dosarului politic, unii salariați au fost dați afară. Asfel de epurari au fost în 1945 (vechea „gardă” din timpul războiului), 1950 (atitudine antimuncitorească), 1954 (deviere de dreapta), 1958 (origine mic burgheză), 1972, 1983 (rude în străinătate). De obicei cei dați afară trebuiau să se descurce singuri, când cu greu reușeau să-și găsească un post corespunzator pregătirii lor. A existat o singură exceptie: Mihai Bujor Sion – președinte al Radioteleviziunii Româna (1971 – 1973) s-a implicat personal să găseacă posturi celor dați afară din Radio. Martor al acelor frământări a fost Sofia Sincan.
„Prin anii ’70 a mai fost o „restructurare.” Preşedinte era [Mihai] Bujor Sion, ministru al învăţămîntului era Paul Niculescu Mizil. Ei erau foarte buni prieteni. Și zi de zi Bujor Sion se ducea cu dosare întregi la Ministerul Învăţămîntului şi le găsea oamenilor posturi. Posturi în învăţămînt. N-a rămas fără muncă decît cine n-a vrut să se ducă. Atunci Bujor Sion s-a purtat cu foarte mare grijă faţă de oameni, aşa cum mai târziu s-a purtat cu Vasile Potop. Probabil că şi lui Potop i s-a spus că în Radio sunt persoane necorespunzătoare şi să nu-i mai ţină. Și atunci el s-a întîlnit în fiecare redacţie cu oameni care aveau probleme de dosar: nu erau membri de partid din cauza dosarului, fie că aveau rude plecate în străinătate, fie că aveau 2-3 divorţuri, fie că aveau condamnări pe probleme economice. Și la noi, Potop a stat de vorbă cu asemenea oameni. Unul dintre ei era Doina Pop, un om foarte bine pregătit şi Potop atunci a spus: „Din păcate, fata nu poate să mai rămână la noi. Dar este un om foarte bun. Să ne îngrijim să-i găsim un post!”. Adică, nu au fost toţi indiferenţi la soarta oamenilor. Au fost şi oameni cu suflet. (…) În 1983 s-a facut o selecție severă, tot pe bază de dosar… Aceste amputări ne-au lovit sufletește foarte tare, pentru că a fost vorba de oameni foarte buni profesional cum a fost Magdalena Boiangiu, Mihai Smirnov…
O oarecare presiune s-a exercitat și asupra lui Eduard Jurist care a plecat de la noi. S-a temut că din cauza vârstei și nedorind ca să-i spună cineva că e cazul să plece de la Tineret, a plecat el singur. Fiecare din cei dați afară a fost chemat în parte și li s-a spus cu un ton de parcă i s-ar fi adus la cunoștință că a primit o scrisoare, chiar cu un oarecare zîmbet cinic, că postul s-a restructurat și „n-avem ce face!” „De ce postul lui?” – întreba omul. „Nu știm. Asta este!” Mihai „Noe” Smirnov a făcut prima piesă de teatru la Televiziune. Noe Smirnov a putut să iasă la pensie medical, pentru că mai avea un an, un an și jumătate până la vîrsta de pensionare. El s-a dus la Policlinica Sahia, de care ținea instituția, și i-a spus medicului de boli nervoase care-i situatia și dacă-l poate ajuta. Omul a spus: „Sigur ca da. Însă vorbeste cu șeful dumitale, ca nu cumva să-mi infirme diagnosticul!” Și într-o zi, când eram de serviciu în Televiziune – fiindcă redactorii șefi făceau de serviciu în Televiziune, nu în Radio – a venit doctorul și îmi zice: „Pe Noe Smirnov îl cunoasteți?” Știam amândoi despre ce este vorba și i-am spus: „Domnule doctor, să nu stați prea mult, c-o să ajungeți la concluzia că el e sănatos și eu sînt bolnavă! Haideți să scriem pe fișa medicală ce trebuie să scriem, ca să nu rămână omul fără un mijloc de trai” – cum s-a întâmplat cu Leonard Efremos, un coleg de la Teatrul Radiofonic care mai avea două luni până la pensie. Adică n-a existat nici o minimă răbdare.
Multora dintre șefii nostri nu poți să le ierți aceste întâmplări, pentru că nu cred că poziția lor nu le-ar fi permis să-l mai țină pe L. Efremov două luni de zile. Nu pot să cred chestia asta. Am fost aici în instituție. Nu pot să cred așa ceva! Foarte frumos s-a purtat doctorița Bitman care aflase de undeva ce o să se întâmple în Radio. Și, cel puțin pe mine, m-a întrebat: „Vrei să ajuți pe cineva? Ai să ajuți pe cineva, pensionându-l medical? Ca să facem înainte să vină raidul!” N-aveam. N-am putut să bănuiesc că am pe cineva. Iar lui Lena Boiangiu nu i s-a oferit absolut nimic. Mai avea 15 sau 18 ani de munca în față. Ce era să facă? Unde să se ducă? Cu ce calificare? Nu-și dăduse examenele necesare pentru profesorat, deci nu se putea duce profesoară undeva. Și numai datorita excelentei ei activități redacționale la Teatru Radiofonic și la noi în redacție, unde se ocupa de emisiunile scenarizate, a cunoscut foarte multi actori. Ion Besoiu, care era directorul Teatrului Bulandra, a angajat-o pe un post de plasator de persoane în sală. Ăsta a fost postul de angajare, dar niciodată nu a pus-o să facă așa ceva. A lucrat la Secretariatul Literar. Oamenii într-un fel sau altul erau loviți. Și oamenii din teatru. Și de aceea s-au ajutat între ei, pentru că toată lumea spera că e o perioadă pasageră și că lucrurile nu pot merge așa”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
