Partidul Laburist din Marea Britanie, 123 de ani de existență

Context

La 27 februarie 1900, la Memorial Hall din Londra, lua ființă Partidul Laburist din Marea Britanie, unul dintre cele trei partide importante din Regatul Unit.

Conform descrierii proprii, este un partid social-democrat, dar politica sa este de multe ori considerată a fi centristă sau chiar de centru-dreapta. Partidul militează pentru o intervenție mai mare a statului, justiție socială și întărirea drepturilor lucrătorilor. Este membru cu drepturi depline al Partidului Socialiștilor Europeni și al Alianței Progresiste și deține statutul de observator în cadrul Internaționalei Socialiste. Începând din 2017, partidul a fost considerat „cel mai mare partid din Europa de Vest”, cu mai mult 500 de mii de membri. Din aprilie 2020, liderul formaţiunii este Keir Starmer.

Un partid pornit din mișcare sindicală

În anul 1900, în Regatul Unit, se înființează Comisia de Reprezentare a Muncitorilor. Era un for care avea ca membri – organizații afiliate și a fost ”strămoșul” Partidului Laburist. Sub acest nume, formațiunea politică ia naștere în 1906, sub conducerea lui Keir Hardie, care a fost și fondator. El a fost inițial format ca un mijloc pentru ca mișcarea sindicală să-și stabilească reprezentarea politică la Westminster.

Primul premier britanic laburist din istorie a fost Ramsay MacDonald. După ce condusese partidul timp de trei ani și demisionase din cauza opoziției sale față de Primul Război Mondial, MacDonald a revenit la șefia partidului în 1922. Doi ani mai târziu, câștigă împreună cu partidul  prima victorie la alegeri din istoria formațiunii. Guvernarea laburistă nu a durat mult, însă, pentru că, după un an, conservatorii au revenit la putere. Ramsay Macdonald s-a întors pe scaunul de prim-ministru în 1929, pentru a pierde din nou susținerea populară în 1931, când și-a depus demisia în fața regelui George al V-lea. La sfatul regelui și-a păstrat funcția de șef al guvernului, dar nu și pe cea de șef al partidului.

Un alt nume marcant la cârma Partidului Laburist a fost Clement Attlee. După ce a fost prima persoană care a deținut funcția de vicepremier în guvernul lui Winston Churchill, Attlee a adus o victorie răsunătoare partidului, la sfârșitul războiului, în 1945. A fost primul șef de guvern laburist care și-a exercitat un mandat complet și care a condus o majoritate parlamentară laburistă în Parlament.

După anii ’50, pe fundalul unei instabilități politice, epoca Harold Wilson a readus Partidul Laburist în prima linie a politicii britanice. De două ori premier (1964-1970; 1974-1976), Wilson a marcat și un record istoric pentru partid, asigurând câștigarea alegerilor de nu mai puțin de patru ori. Alți lideri care au venit la conducerea Partidului Laburist: James Callaghan, Michael Foot, Neil Kinnock sau John Smith, până când Tony Blair avea să facă istorie în partid și în Regatul Unit cu celebra sa politică de reformare New Labour. Devenit cel mai tânăr lider al partidului din istorie în 1994, Blair a obținut consensul membrilor laburiști pentru  modernizarea grupării politice, în 1996 manifestul New Labour fiind publicat, discutat și votat în toate filialele. Următorul an, 1997, a adus o victorie de proporții Partidului Laburist și funcția de prim-ministru pentru Tony Blair. A urmat o nouă victorie în 2001 și încă una în 2005, aceasta reprezentând încă o premieră în istoria laburistă: al treilea mandat consecutiv la guvernare.

În 2007, în urma alegerii unui nou conducător al Partidului Laburist în persona lui Gordon Brown, Tony Blair a demisionat, după 10 ani în funcție. Blair a avut cel mai lung mandat al unui premier laburist și al nouălea din istoria Marii Britanii. Gordon Brown a ocupat fotoliul de premier timp de trei ani (până în 2010). Din punct de vedere istoric, partidul a favorizat și a militat pentru intervenția guvernului în economie și redistribuirea profitului. Impozitarea a fost văzută ca un mijloc de a realiza o „redistribuire majoră a averii și veniturilor” în campania electorală din 1974. Partidul a susținut și drepturi sporite pentru lucrători și un stat de bunăstare ce presupune și asistență medicală fdin fonduri publice.  De la sfârșitul anilor ’80, partidul susține politici de piață liberă, ceea i-a făcut pe unii analiști să spună că  Partidul Laburist este social-democrat sau de centru, mai degrabă decât socialist democratic.

Simboluri

Laburiștii au avut multă vreme ca element cromatic definitoriu  roșul,  o culoare politică asociată tradițional cu socialismul și mișcarea laburistă. Înainte de logo-ul cu steagul roșu, partidul a folosit o versiune modificată a emblemei clasice din 1924 cu o lopată, o torță și o pană. În 1924, conducerea laburiștilor a lansat o competiție, invitând susținătorii să creeze un logo nou. Varianta câștigătoare, inscripționată cu cuvântul „Libertare”, pe un design care încorporează simbolurile unei torțe, o lopată și o pană, a fost popularizată prin vânzarea sa, sub formă de insigna, pentru un șiling.

Trandafirul roșu, simbol al democrației sociale, a fost adoptat ca simbol al partidului în 1986 ca parte a unui exercițiu de rebranding și este acum încorporat în logo-ul partidului.

„Steagul roșu” este imnul oficial al partidului de la înființare, cântat la sfârșitul conferințelor de partid și în diverse ocazii, cum ar fi parlamentul din februarie 2006, pentru a marca centenarul fondării Partidului Laburist. În timpul Noului Partid Laburist, imnul e cântat mai rar, totuși.

Autor: Alexandru Balaci

*

Bibliografie

Martin Daunton „The Labour Party and Clause Four 1918–1995”, History Review 1995 (History Today website)

https://www.britannica.com/topic/Labour-Party-political-party

https://www.historyextra.com/period/20th-century/labour-party-history-facts-origin-uk-first-prime-minister-britain/

https://labour.ie/about/our-history/

https://historia.ro/sectiune/general/de-ce-a-pierdut-churchill-alegerile-din-iulie-1945-582355.html

RADOR – 27 februarie