Actorul Ion Lucian (I)
„Un artist trebuie să fie foarte bine îmbrăcat” obişnuia să spună actorul Ion Lucian care adăuga eleganţei sale vestimentare şi o eleganţă a atitudinii. În cei aproape 70 de ani de activitate artistică, pe scenă sau în afara ei, nu avea să şi-o părăsească niciodată.
S-a născut la 22 aprilie 1924, într-o familie de moldoveni veniţi în Bucureşti unde tatăl devenise şeful unui serviciu de personal la CFR. A fost un copil mult aşteptat şi iubit, un elev silitor şi un tânăr sensibil. Avea să fie un actor talentat (la teatrele Naţional, Municipal, „Nottara” şi Teatrul de Comedie), un regizor şi scenarist de succes, scriitor şi fondator de teatre pentru copii („Ion Creangă” şi „Excelsior”), ba chiar artist plastic de ocazie. O să urmărim în câteva episoade toate aceste momente din viaţa actorului Ion Lucian, povestite chiar de el într-o serie de interviuri din 2010, păstrate în Arhiva de istorie orală.
Primele dovezi de „talent scenic”
„Profesorul de română, Alexandru Ionescu – care ulterior am aflat eu că era un actor ratat – […] m-a descoperit, într-o oarecare măsură. Plus că, la 14 ani, chiar 13, fusesem invitat la Radio să înregistrez nişte piese care trebuiau să participe la teatrul şcolar din Italia, la Veneţia, şi făcusem eu dovezi de-astea, de talent scenic… Şi tot cu profesorul Alexandru Ionescu împreună făceam spectacole; acolo am început şi regia, că am făcut [piesa] Se face ziua, de Zaharia Bârsan, am făcut-o ca regie şi interpretare. [Liceul] Matei Basarab avea o sală în care Teatrul Naţional a jucat două stagiuni, era un centru foarte propice teatrului. Şi atuncea m-am băgat în figuraţie, pentru că un coleg al meu, Nae Comănescu, era descendent din familia Caragiale – nepot, strănepot, nu ştiu cum, dar oricum avea legătură cu teatrul – şi prin el am fost <angajaţi> amândoi, ca să spunem aşa, la Teatrul Naţional, în figuraţie. Şi [treaba] asta, cum era seara, puteam foarte bine să o facem şi era un mijloc de existenţă, adică aveam 20 de lei – după aia s-a făcut 30 pe seară -, ceea ce reprezenta pentru noi un mijloc bun de existenţă.”
Student cu derogare (1941)
„Am aflat de la Teatrul Naţional, de-acolo, că se poate da examen la Conservator [Academia Regală de Muzică şi Artă Teatrală], de la care primeşti carnet de student chiar dacă nu ai bacalaureatul, dar anunţi că nu-l ai şi-ţi dă derogare. Dar în timpul terminării Conservatorului eşti obligat să-ţi dai bacalaureatul. Şi am spus: gata, dom’le, mă duc, mă înscriu, iau carnetul de student. Şi aşa am şi făcut. M-am dus, m-am înscris, am reuşit… […] şi am primit carnetul de student.
Şi eram [repartizat] la [Ion] Manolescu la clasă, care, fiind şi primar la Breaza, şi-a pus cursurile luni dimineaţă, luni după masă, marţi dimineaţă. Şi marţi la prânz el pleca la Breaza unde îşi avea treburile lui. Cum să lipseşti de la şcoală în fiecare săptămână luni şi marţi?! Şi atuncea făceam aşa: mă duceam o săptămână luni dimineaţa la şcoală, marţi dimineaţa la Conservator. Săptămâna următoare mă duceam luni la Conservator şi marţi la şcoală, ca să nu lipsesc în aceeaşi zi.
Şi, la un moment dat, mă întreabă Manolescu: <Dragă, mai ai şi alte preocupări?> Şi i-am spus: <Da, maestre, eu m-am pregătit cu bacalaureat tehnic, că tatăl meu doreşte să mă fac inginer>. <Fă-te inginer!> <Fă-te inginer> astăzi, <Fă-te inginer> mâine, tot îmi spunea: <Fă-te, dom’le, inginer!>… Nu m-am mai dus la Conservator.”
„Tu când intri în examen?”
„La un moment dat, se anunţă în Teatrul Naţional concurs pentru ocuparea a cinci posturi de bărbaţi. Condiţii: [să fie] studenţi în ultimul an la Conservator sau absolvenţii din ultimii cinci ani. Eu nu terminasem nici anul I, deci nu m-am înscris. Dar, fiind în figuraţie acolo, i-am dat unui student care avea dreptul să dea [concursul], i-am dat replica – ăla făcea figuraţie cu mine în Castiliana şi mi-a spus: <Dă-mi, măi, o mână de ajutor, că uite, dau scena cutare…> <Bine…>
În ziua concursului stăteam pe culoarul acela de la Teatrul Naţional şi a apărut în capătul culoarului [George] Calboreanu. Noi toţi ne-am lipit de zid, să nu-i luăm aerul. Iar când a ajuns în dreptul meu s-a oprit, s-a uitat la mine şi mi-a spus: <Puştiule, tu când intri în examen?> – în concurs. Şi i-am spus: <Maestre, eu n-am voie să…> <Păi, de ce?> Zic: <Nu îndeplinesc condiţiile… nu [numai] că n-am absolvit în ultimii cinci ani, dar eu nici anul I nu l-am terminat>. <Ia, fă-mi o cerere, să vedem, poate îi conving eu pe colegii mei din comisie să te ascultăm>. S-a dus, eu am scris-o pe spinarea colegului meu, i-am dat-o, el s-a dus în sală unde se adunase comisia, că atunci începea concursul. Ce-o fi vorbit cu ei nu ştiu, dar ăia au fost de acord. Şi atunci el a luat cererea şi a pus-o deasupra, aşa că m-au chemat primul. Eu am încremenit!
Le-am spus vreo trei replici eu, vreo trei replici colegul meu şi am auzit din sală <Mulţumim>. De ruşine – că mi-am dat seama că am pierdut partida – n-am dat două săptămâni prin teatru. Nu m-am dus nici la spectacole, nici… Dar după două săptămâni m-am dus să-mi iau gajul [banii] pe care îi dădeau pentru figuraţie. Şi cum m-au văzut ăia din teatru au sărit pe mine: <Unde umbli, dom’le, nu te-am găsit… De două săptămâni tot umblăm după dumneata, n-ai lăsat adresă, nu…> <Dar de ce?> <Păi, nu ştii că ai reuşit?> <Eu?>, <Da…> M-a luat aşa de umăr, m-a dus… eram al treilea din ăia cinci!
Acuma, a trebuit să mă întorc la Institut. M-am întors. Când m-a văzut Manolescu, <Iar ai venit?> <Iar, maestre, că acuma e obligatoriu>. <Cine te obligă?> <Păi>, zic, <Teatrul Naţional, că sunt actor la Teatrul Naţional şi trebuie să-mi termin studiile.> <Cum, eşti actor?> <Da, am dat examen acolo…>, i-am povestit, <şi am reuşit>. <Bine, măi, treci în clasă>. M-am dus în clasă şi într-o… într-un semestru am făcut 17 roluri, dintre care şi baronul Scarpia. Eu eram aşa, ca o scobitoare, tânăr, 17 ani. M-am dus la el şi i-am spus: <Maestre, dar eu… ce legătură am eu cu Scarpia?> Şi el, aşa, zâmbind, spune: <N-ai niciuna…> <Păi, de ce mi-aţi dat mie să fac Scarpia?>, cu Nina Finţescu, asta a jucat Tosca. Zice: <Măi, Michi, tu n-ai să joci în viaţa ta pe Scarpia. Dar cu ce înveţi aici, cu ce sfaturi vei primi, cu ce greutăţi te vei lovi, nu te vei întâlni în toată cariera ta. Aşa că-l faci!> Ăsta era stilul lui…
Şi pe urmă, după o declaraţie pe care a făcut-o în ziar anul următor [despre] elevii lui, preferaţii iubiţi, Marieta Anca şi Ion Lucian, am îndrăznit să mă duc la el să-i spun: <Maestre, de ce m-ai alungat la inginerie?> Zice: <Măi, pentru că lipseai>. <Păi lipseam pentru că eram la şcoală, dom’le!> <Şi nu puteai să-mi spui? De unde să ştiu eu că tu eşti la şcoală? Am crezut că eşti neserios….>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2010]
