E.S. Ambasador Petru Cordoș
Partea a III-a
„Ambasada României din Italia”
Interviu realizat de Alexandru Balaci
A.B: Să avansăm către momentul în care dumneavoastră plecați „la misiune”, între ghilimele. Care este anul în care dumneavoastră ați fost trimis la Ambasada României din Italia?
P.C: În Italia? Da, în 1971, după cinci ani de muncă în centrala Ministerului Afacerilor Externe, într-o direcție destul de dificilă, Direcția protocol, vizite de stat în România și din România. În exterior, am fost trimis în 1971, la Ambasada României din Italia. Aici mi-am desfășurat activitatea dublu față de practica de 4 ani. Am stat aproape 8 ani, fiindcă nu s-a găsit un om care să mă înlocuiască, întrucât eram tânăr și știam limba italiană.
A.B: Care era salariul unui secretar III sau al unui atașat diplomatic în momentul în care dumneavoastră ați ajuns la misiune?
P.C: Îmi puneți o întrebare dificilă și mi-e teamă că n-am să vă pot răspunde la ea pur și simplu, din pricina uzurii memoriei în timp. Nu mai știu cifra exactă, cred că era de câteva sute de dolari, nu știu câte, dar pot să vă spun un lucru concret, din experiența mea personală, salariul meu timp de 8 ani de zile la Ambasada României din Italia nu mi-a ajuns să îmi cumpăr un autoturism Dacia în valută, ca să nu mai stau la coadă.
Tot ce am putut să economisesc împreună cu soția, care a lucrat și ea la secretariatul ambasadei pe o perioadă de un an de zile, au fost jumătate din costuri. Parcă 70.000 lei costa un autoturism Dacia. Erau salarii destul de modeste, bineînțeles, mai mari decât în țară. Bineînțeles, și atunci era o favoare să fii trimis în misiune în exterior, însă salariile erau mici, în general. Salariile s-au corectat după Revoluția română din 1989, dar vom ajunge și acolo.
A.B: Da, vreau să vă întreb, de asemenea, în privința călătoriilor pe care bănuiesc că și dumneavoastră ați fost nevoit să le faceți, statul român suporta călătoriile?
P.C: Da. Toate călătoriile de serviciu. Uneori și cele să le zicem personale, cum ar fi decesul unui membru de familie, de gradul I, rudă de gradul I, părinți și copii erau suportate de stat. Era statul acela de tip comunist într-o anumită măsură, care avea în vedere să preia cheltuielile individului. Nu era posibil să le preiei pe toate, dar cheltuielile de călătorie care erau necesare, erau suportate de stat. Nici nu-mi puteam permite să călătoresc pe cont propriu, cum un român își poate permite cu cursele low-cost să circule liber în zilele noastre. Nu, călătoriile erau atât de scumpe, încât era imposibil să beneficiez de aceste lucruri constant.
A.B: În momentul în care ați ajuns la post dumneavoastră, cum decurgeau relațiile diplomatice între România și Italia?
P.C: Decurgeau foarte bine și era o atmosferă înfloritoare. Era o plăcere să îți desfășori activitatea în acele condiții. Țin minte, mergeam pe stradă și mă oprea lumea, auzindu-ne că discutam în limba română. „Ce limbă-i asta? Sună cunoscută, dar nu știm de unde s-o luăm”. Nu erau prea mulți români în perioada aceea în Italia și italienii spuneau: „Limba română! A! Sunteți români? Ceaușescu!” Nu spuneau de Nadia Comăneci, ca mai târziu, spuneau Ceaușescu, pentru că Ceaușescu era apreciat în acea perioadă pentru pozițiile lui de independență față de Moscova, de neparticipare la invazia din Cehoslovacia, care l-au făcut celebru în întreaga lume. Și el a fost apreciat și noi odată cu el! Dar, adevărata schimbare a lui Nicolae Ceaușescu a avut loc treptat. Câțiva ani a durat până când s-a strâns șurubul complet.
A.B: În acel moment, care era relația diplomaților sau, mai bine spus, Ambasadei României cu diplomații sovietici prezenți în Italia?
P.C: Sincer să fiu, îmi aduc aminte că aveam relații protocolare. Este o cutumă să inviți la Ziua Națională diplomații din țările din toată lumea cu care aveai relații diplomatice. Fiecare diplomat, la rândul lui, își invita relațiile personale. Ambasadorul avea grijă. Cred că și astăzi este la fel și este o practică internațională să fie invitați toți cei care trebuiau.
În ce îi privește pe sovietici, nu-mi aduc aminte de ei. Noi, de la ambasada României, am fost orientați spre Occident. Țin minte un moment în care ambasadorul meu de atunci m-a luat să-l însoțesc în vizită la ambasadorul Republicii Federale Germania din acea perioadă, pentru că președintele Germaniei tocmai fusese în vizită oficială în Italia și Nicolae Ceaușescu urma să vină în vizită oficială și el în Italia; da, și ca să profităm de experiența germanilor. Cam acesta era mediul pe care îl frecventam în perioada aceea. Am fost prietenoși, bineînțeles, dar fiecare-și urmărea propriul interes.
A.B: Era România interesată să dezvolte relațiile diplomatice cu Germania de Vest?
P.C Fără îndoială! Germania a fost un partener tradițional al României, ca să nu vorbim de primul nostru rege, Carol I , dar vorbim de interesul economic. Când eu eram în Italia și, ulterior, în Franța, Germania era primul nostru partener economic, Italia era pe locul doi. Era o perioadă foarte bună, în care România se dezvolta intens. Nicolae Ceaușescu adusese din aceste țări tehnologie avansată, pe care, pe urmă, am plătit-o din greu! Aveam interese mari și în Franța, pusesem bazele industriei automobilistice în România, prin colaborarea cu uzinele Renault și colaborarea cu uzilele Citroen, despre care nu se mai vorbește.
A.B: Din ce vă aduceți dumneavoastră aminte, ce interese economice avea Italia față de România?
P.C: În primul rând, Italia avea interesul de a exporta în România, în ciuda dificultăților pe care le avea în perioada aceea de după război, de după Mussolini. Italia a avut și are o economie puternic dezvoltată, avansată, și căuta piețe de desfacere ca orice țară, debușeuri, iar România era disponibilă, cu atât mai mult cu cât România a fost în permanență atrasă de modelul italian, inclusiv în istorie. Dacă vreți „întoarcerea armelor” și alte evenimente, dar vorbim despre economie. Italia voia să exporte cât mai multă tehnologie și a vrut să construiască ea uzinele Fiat în loc de Renault, dar nu a avut succes.
Generalul de Gaulle a făcut un bun „PR” când a venit în România și nu numai. Deci, noi exportam produse agricole în Italia. Țin minte, exportam și iepuri care se cumpărau cu mare interes pentru vânătorii italieni. Anumite asociații cumpărau cantități uriașe și membrii asociațiilor de acolo mergeau la vânătoare și împușcau iepuri. În România era la modă vânătoarea. Chiar și Nicolae Ceaușescu organiza în perioada aceea vânători pentru corpul diplomatic și pentru ambasadorii din România. Am participat și eu la una din ele.
A.B: Au existat relații pe care ambasada România le-a derulat cu Partidul Comunist Italian?
P.C: Da, fără îndoială! Deci Partidul Comunist Italian era un partid mare, puternic. Era, poate, partidul numărul unu în Europa, împreună cu cel francez și cu cel spaniol, care au construit așa-numitul eurocomunism, un comunism cu fața deschisă, în contradicție cu comunismul de tip sovietic, asiatic rigid, care îngrădește drepturile individului. Deci, în perioada aceea, era lider al Partidului Comunist Enrico Berlinguer, supranumit „Contele Roșu”.
Era dintr-o familie nobilă din Italia, dar care îmbrățișa sincer principiile comunismului și era destul de retras față de noi. Ca și lider, cred că nu a fost niciodată în vizită în România, fiindcă deja începusem să spunem, în ghilimele, „închiderea românească”. Nu mai eram la fel de deschiși pe plan internațional, iar comunismul italian, cum am spus, ”eurocomunismul”, se situa pe niște poziții oarecum critice față de comunismul răsăritean.
A.B: La momentul acela, care era situația Academiei românești de la Roma?
P.C: Se stabilizase situația Academiei românești de la Roma, era o clădire maiestuoasă, impozantă, într-o zonă splendidă a Romei, la Villa Borghese, împreună cu alte academii, două-trei, pe bulevardul Valle Giulia, și, în plus, beneficia de o conducere prestigioasă, de un om apreciat de către italieni, de către cultura italiană, Alexandru Balaci. Profesorul Alexandru Balaci era foarte cunoscut. Mai trăiau încă încă profesorii italieni: Rosa del Conte și alții care fuseseră în România, în anii de dinainte de sosirea comunismului în Romania.
Deci Accademia di Romania era în loc în care veneau oameni de cultură și aveau activitate. Eu nu m-am ocupat direct de probleme culturale, dar fiind membru al ambasadei, eram la curent. În plus, între ambasadă și academie, exista o ”mică râcă” dacă îmi permiteți, cu ghilimelele de rigoare, în sensul cine e mai important. Ambasadorul nu suporta cu ușurință prestigiul și personalitatea profesorului Balaci ș.a.m.d.
A.B: Ați apucat să lucrați cu Alexandru Balaci?
P.C : Nu am lucrat direct, dar l-am cunoscut. Îl țin minte perfect, ca un domn brunet, fără să încărunțească, cu o soție prezentabilă, cu două fete frumușele, cu vârsta între opt-zece ani. El a fost un om extrem de amabil, de factură occidentală. Nu am decât cuvinte bune de spus despre profesorul Balaci. El a stat în Italia o perioadă și a activat la Accademia di Romania din Roma.
Nu cred că a locuit în Italia. Cred că era trimis la misiune ca și noi. Accademia di Romania beneficia și beneficiază în continuare de spații generoase în interior. Am locuit și eu în cel de-al doilea post pe care l-am făcut după revoluție în Italia, într-unul din apartamentele existente la Accademia di Romania, în perioada în care director era doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga, o altă persoană extrem de prestigioasă. Dumnezeu să o odihnească! (Autor: Alexandru Balaci)
