Vineri, 5 mai, se împlinesc 75 de ani de la moartea lui Sextil Puşcariu, filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român. Pe parcursul activităţii sale, Sextil Pușcariu a abordat şi aprofundat numeroase aspecte ale culturii naționale, de la filologie la artă, de la istorie la critică literară, a scris versuri și schițe, cronici muzicale și teatrale, a întreținut legături strânse cu numeroși reprezentanți ai culturii românești.
* * * * *
Sextil Iosif Pușcariu s-a născut la 4 ianuarie 1877, la Brașov, fiind fiul lui Iosif Puşcariu, avocat în Braşov, şi al Eufrosinei, fiica negustorului braşovean Teodor Ciurcu.
Rămâne orfan de mamă la vârsta de doar două luni şi va fi crescut de Catinca Ciurcu, sora mai mică a mamei sale, şi viitoarea soţie a tatălui său. Ea avea să-l îngrijească şi să-l oblăduiască, să-l îndrume pe calea vieţii ca o mamă adevărată.
A urmat studiile gimnaziale și liceale la Brașov, la actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”.
Studiază, apoi, la Universitatea din Leipzig (1895 -1899), iar la 27 iulie 1899 îşi ia, la profesorul Gustav Weigand, doctoratul cu teza „Sufixele diminutive în limba română”, în care tratează pe baze istorice unul din aspectele cele mai caracteristice ale derivaţiei cuvintelor din limba română.
Apoi studiază în Franța, la Paris (1899 – 1901) și în Austria (1902 – 1904), unde devine docent privat pentru filologia românească la Universitatea din Viena (1904-1906).
În 1905 publică lucrarea „Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen”/„Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementul latin”, la Heidelberg. Prin această lucrare Puşcariu aduce o însemnată contribuţie în domeniul istoriei limbii române, cu precădere în lexicologie şi lexicografie.
Tot din anul 1905, devine membru corespondent al Academiei Române și, începând cu anul 1914, este membru titular al acestui înalt for ştiinţific. A fost, de asemenea, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Berlin.
În anul 1906, devine profesor extraordinar, din 1908 este titularul catedrei de limbă și literatură română timp de zece ani și decanul Facultății de Filosofie de la Universitatea din Cernăuți, în 1918.
În perioada 1906-1929, publică, la Bucureşti, „Studii istroromâne”, vol. I-III, în 1910, vede lumina tiparului lucrarea „Zur Rekonstruktion des Urrumänischen”, la Halle, apoi, între anii 1913-1948, coordonează apariţia „Dicționarului limbii române” (literele A-C, F-L).
După declanşarea Primului Război Mondial este mobilizat în cazarma din Braşov, mai târziu fiind mutat în unitatea militară din Cisnădie. Se va afla, ca ofiţer, în armata austro-ungară până la 1 iulie 1918. Revenit la Cernăuţi, constată cu amărăciune că în timpul ocupaţiei ruseşti a Bucovinei, din casă i-au dispărut multe lucruri, precum şi documente legate de „Dicţionarul Limbii Române”.
Puşcariu este participant activ la Unirea Bucovinei cu România. Fruntașii mișcării naționale a românilor din Bucovina au întreprins o serie de acțiuni remarcabile în acest sens, iar Sextil Pușcariu, care avea legături strânse cu refugiații bucovineni, dar și cu factorii politici de la Iași, a hotărât, împreună cu un însemnat grup de colaboratori, să inițieze şi să conducă ziarul „Glasul Bucovinei” apărut la 22 octombrie 1918, cea mai activă și răspândită publicație românească din Bucovina. În chiar primul număr este publicat programul unioniștilor bucovineni, intitulat ”Ce vrem”. În cadrul programului scris de Sextil Pușcariu și adoptat la 11 octombrie 1918, se preciza: ”Vrem: să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne cârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești”.
În 1919 i se oferă postul de ministru al Bucovinei la București, dar refuză, preferând să rămână doar dedicat științei.
După Unirea Transilvaniei cu România, este numit comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universității Daciei Superioare din Cluj, fosta instituţie „Universitatea Franz Josef”.
Este primul rector român al Universității din Cluj și, în 1919, pune bezele Muzeului Limbii Române, primul institut românesc de lingvistică.
În 1921, publică, la Sibiu, „Istoria literaturii române. Epoca veche”, care va fi reeditată în ed. a II-a, în 1930, ed. a III-a, în 1936 şi, din nou, în 1987.
Puşcariu este membru în delegația României la Liga Națiunilor de la Geneva (1922 – 1925) şi este reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor (1922).
Este, de asemenea, din anul 1924, conducătorul revistei „Cultura” din Cluj-Napoca, din 1926, este profesor de filologie română la Universitatea din Cluj iar din anul 1936, este membru în Comitetul Internațional de Lingvistică.
Sextil Pușcariu își manifestă simpatia față de mișcarea extremistă legionară și chiar acceptă să devină membru al senatului legionar.
În 1940 publică „Limba română, vol. I, Privire generală”, la București, reeditat în 1976; vol. II, Rostirea, 1959; reeditat în 1994.
După 23 august 1944, încep atacurile la adresa lui Pușcariu, ziarul comunist „România liberă” publicând la rubrica „Figuri de trădători”, vizând profesori universitari și alți intelectuali, şi un „portret” al său.
Cu toate prsecuţiile suferite, Puşcariu nu va emigra şi va fi anchetat în mai multe rânduri de autoritățile comuniste pentru apartenența la Garda de Fier.
A primit numeroase premii, printre care: Premiul „I. Heliade Rădulescu” al Academiei Române (1905) sau ordinul “Acvilei germane”.
Sextil Pușcariu a murit la vârsta de 71 de ani, la 5 mai 1948, la Bran, fiind înmormântat la Brașov, două zile mai târziu.
Postum îi apar volumele „Călare pe două veacuri”, București, 1968, „Cercetări și studii”, București, 1974, „Brașovul de altădată”, Cluj, 1977, „Memorii”, București, 1978 şi „Spița unui neam din Ardeal”, Cluj, 1998.
În semn de apreciere, Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj-Napoca poartă numele „Sextil Pușcariu”, iar Liceul din Bran îi poartă numele: Liceul Tehnologic „Sextil Pușcariu”.
Un bust din bronz reprezentându-l pe Sextil Puşcariu este amplasat la Bran, iar în localitățile Bran, Cluj-Napoca, Oradea şi Timișoara există câte o stradă care îi poartă numele.
