Mijlocul anilor ’30 a fost marcat de un declin al instituţiilor democratice şi de creşterea constantă a mişcării de dreapta. Greutăţile economice provocate de criza mondială s-au făcut multă vreme simţite, iar partidele au continuat să fie scindate. După demisia lui Iuliu Maniu (1931), a fost o perioadă de instabilitate guvernamentală care a marcat viaţa politică. Un moment foarte important a fost acela al alegerilor parlamentare din 1937 care au prilejuit lupta între forţele democratice şi autoritarismul pregătit de Carol al II-lea (pe care l-a şi instaurat în anul următor). Iuliu Maniu a fost atunci conducătorul opoziţiei, având ca obiectiv răsturnarea guvernului liberal al lui Gheorghe Tătărescu. În acest scop a încheiat un pact electoral cu Corneliu Codreanu, liderul Gărzii de Fier, şi cu Gheorghe Brătianu, conducătorul liberalilor disidenţi, un acord de sprijinire a alegerilor libere. Rezultatele votului: Partidul Naţional Liberal (aflat la guvernare), cu cele 36% voturi primite nu a obţinut majoritatea în Cameră; Partidul Naţional Ţărănesc 20%, iar Garda de Fier (mai exact, partidul Totul Pentru Ţară) 15%, acesta din urmă devenind astfel al treilea partid din Parlament, ca reprezentare.
Membru al PNŢ din 1933, filologul Gabriel Ţepelea (1916-2012) a colaborat la ziarele din Cluj ale partidului, Patria şi România Nouă. În anii războiului avea să fie redactor la Ardealul (1942-1946) şi secretar general al tineretului PNŢ din Transilvania. Mai târziu, la alegerile din 1946 avea chiar să candideze ca deputat. Încarcerat după doi ani de la arestarea liderilor PNŢ, avea să fie ca şi ei judecat pentru „uneltire contra ordinii sociale”. În interviul pe care ni l-a acordat cu mulţi ani în urmă, Gabriel Ţepelea considera că momentul electoral 1937 a fost unul de mare importanţă nu numai pentru activitatea sa de tânăr ţărănist, dar şi pentru întreaga viaţă politică românească.
„Ce pregătiri s-au făcut în 1937, cum a fost campania electorală şi cum s-au desfăşurat alegerile?
Asta a fost o… alegere absolut unică în istoria României de-atunci. Atunci exista… Partidul care obţinea o anumită majoritate – nu ţin minte dacă era 30% sau 40% – primea un fel de primă. Adică, pentru a avea majoritatea necesară în Parlament. Ei bine, Tătărescu guvernase din ’33 până în ’37. El a fost foarte servil fată de monarhie, corupţia se înstăpânise – pentru că, să ştiţi, [corupţia] nu este o invenţie actuală! Dacă citiţi ziarele vremii, vedeţi că şi-atunci erau oameni care vorbeau de afaceri, de mânjirea unor conducători şi aşa mai departe… Deci, şi în acest moment era o recrudescenţă a dreptei foarte puternică. Să nu zic <recrudescenţă>, mai bine zis o creştere a dreptei foarte puternică. Şi această creştere a dreptei era cauzată de instalarea celor două regimuri de dreapta, regimul fascist din Italia şi regimul hitlerist.
Se căuta, deci, pe de-o parte ca să se stăvilească această influenţă a partidelor de dreapta care cuceriseră în bună parte tineretul şi, pe de altă parte, Partidul Naţional Tărănesc căuta să reprezinte polul democratic şi orientarea tradiţională Anglia-Franţa. America la data aceea încă nu era atât de aproape, America la data aceea era încă în faza Monroe-istă, adică de oarecare izolare de lumea europeană.
Ei, vin alegerile din ’37 şi se preconizează următoarea tactică: ţelul fiind mare, acela de a fi o luptă corectă, deschisă, să câştige cine are aderenţă populară. S-au unit… au făcut un pact de neagresiune formaţiuni care practic nu aveau nimic comun unele cu altele – şi pact de neagresiune care este interpretat fals, ca şi cum ar fi o alianţă! Şi-atuncea acest pact s-a făcut cu evreii, cu legionarii, cu maghiarii, cu germanii, cu toate… naţionalităţile acestea care aveau o oarecare forţă sau o reprezentare politică. Şi în felul acesta s-a mers la alegeri. Oricât a avut în mână puterea Tătărescu, atunci n-a reuşit să treacă pragul necesar şi a căzut la alegerile din decembrie ’37.
După care, Carol al II-lea şi-a arătat de data aceasta, cu adevărat, faţa lui nefericită. Şi anume: în loc să se consulte cu cei care au arătat că au avut forţa de a trece şi peste voinţa lui şi peste conjunctura internaţională, a chemat la putere… a încredinţat formarea guvernului lui [Octavian] Goga. Goga a ajuns la putere, deci, din decembrie ’37 şi n-a rezistat mai mult de februarie – mi se pare 8 februarie – 1938, când guvernul a capotat. El nici n-a mai trăit mult după aceea, în aprilie s-a stins din viaţă.
Dar vreau să spun că momentul acesta este un moment foarte important; nici din acest moment important Carol al II-lea n-a înţeles ce trebuia să înţeleagă, a mers mai departe pe linia lui, a instituit Frontul Renaşterii Naţionale, a făcut tot felul de guverne de-astea de conjunctură, cu oameni pe care a căutat să-i smulgă din rândurile noastre. Astăzi se vorbeşte, de exemplu, cu mare admiraţie despre Armand Călinescu. Armand Călinescu a fost o victimă a legionarilor, dar să nu uităm că el a fost un membru marcant al Partidului Naţional Tărănesc şi că a trecut de partea dictaturii ! Şi exemplele ar putea continua…
Dar, având în vedere tensiunile despre care aţi vorbit până acum, campania electorală a fost violentă sau a fost obişnuită?
Au fost şi cazuri nefericite de ciocniri, de exemplu, dintre legionari şi forţele de ordine. Au fost şi încercări de a falsifica urnele şi aşa mai departe, lucruri care sunt din păcate obişnuite acolo unde necinstea tronează şi unde disperarea încearcă să-şi impună regula. Dar, în mare, vă daţi seama că diferenţa a fost atât de evidentă, încât nu s-a mai putut impune punctul de vedere al guvernului. Şi este pentru prima dată când un guvern care organizează alegerile [nu le câştigă]…
Care a fost activitatea dumneavoastră concretă în campanie? Aţi participat la întâlniri, aţi lipit afişe ?
Nu, n-am…
Ce făcea tineretul ţărănesc atunci?
Păi, depinde de dotarea fiecăruia [râde]… şi de locul pe care-l avea. Eu eram la data aceea… eram totuşi un om care publicasem o carte, eram un om care… aveam o oarecare – cum să spun?! – un oarecare nume în publicistică şi sigur că nu mă trimitea pe mine cineva să lipesc afişe! Dar am fost la diverse întruniri, acolo unde eram cunoscut şi unde familia mea era cunoscută. Deci, am luat parte la asemenea întruniri şi am ţinut legătura cu forţele politice care mergeau pe aceeaşi linie.”
[Interviu de M. Conovici şi S. Iliescu, 1999]
