Stoica Traian: “Teatrul la microfon [a fost] printre cele mai ascultate emisiuni.”
Venirea comuniștilor la putere a adus profunde schimbări în programele difuzate la Radio. Emisiunile politice au devenit preponderente, propaganda comunistă era prezentă în aproape toate programele difuzate. Controlul exercitat de comuniști era total. În toată presa au fost create comisii de control care cenzurau tot ce li se părea că se abate de la linia trasată de Partidul Comunist. Și, totuși a existat o emisiune difuzată de Radio – „Teatrul la microfon” – care a reușit de multe ori să înșele vigilența cenzurii comuniste. A fost o perioadă de muncă, de schimbări, de luptă cu birocrația și cu cenzura comunistă. Cum s-a realizat acestă performanță își amintește cu nostalgie Traian Stoica (șeful Secției Emisiuni teatrale între 1947 – 1956) – într-un interviu care se păstrează în Arhiva de istorie orală.
„Pe timpul acela, teatrul scenic întâmpina dificultăţi serioase din partea vigilenţei ideologice şi a cenzurii. Un spectacol de teatru până să apară pe scenă era vizionat de rânduri, rânduri de supravegetori şi cenzori.
Eu, la Teatrul Radiofonic, nu aveam pe nimeni. Vizam eu şi superiorul meu, Naftuli David, care era un om foarte cultivat, făcuse latina şi greaca… Era un tip de formaţie clasică, însă era foarte temător de Patrie şi de Dumnezeu. Şi am vorbit cu el: “Hai să facem şi noi o comisie la Teatrul Radiofonic! Că, mâine, poimâine… avem comisie, şi noi nu lucrăm la întâmplare! Hai să facem o comisie!” Zice: “Ideea e bună! Hai să facem o comisie de ascultare! Să asculte emisiunile de teatru. Să dea cu părerea, să le dea drum liber, cum ar fi o viză.” Şi atunci am făcut o comisie absolut formal, că nu-mi trebuia. Şi membrii comisiei știau că n-aveam nevoie de comisie. Că aveam o echipă – oameni profesionişti cu care ne descurcam. Dar, totuşi, am făcut-o. Şi am pus pe un om care-l apreciam foarte mult ca valoare literară, pe Camil Petrescu. Dar Camil Petrescu era cam surd, deci numai bun nu era de teatru radiofonic. Dar l-am pus. L-am pus pe Sică Alexandrescu, pe Simion Alterescu (n. Simion Ierusalim) care era din partea criticii teatrale. O comisie unde oamenii erau foarte mulţumiţi că fără mare efort…li se plăteau tantieme. Tantieme destul de serioase. Şi nu erau deloc jenaţi de lucrul acesta. Din contră, Sică Alexandrescu care era de felul lui cam glumeţ, cu ironiile aferente [îmi zicea]: “Vezi, domnule, nu cumva mă tragi pe sfoară. Să nu cumva să uiţi să-mi pui toate prezenţele, să nu zici c-am fost absent!” Ce s-a întâmplat cu comisia asta?! Comisia asta a prins bine emisiunilor pentru că prin această comisie s-a popularizat Teatrul Radiofonic şi i-a crescut prestigiu în rândul oamenilor de specialitate. La un moment dat, în cabinetul lui Matei Socor a fost o analiză a Teatrului Radiofonic, în ceea ce priveşte repertoriul, interpretarea şi accesibilitatea acestei emisiuni pentru publicul ascultător. Eu am prezentat un referat şi pe marginea acestui referat au avut loc discuţii. A luat cuvântul Lucia Sturdza-Bulandra, George Vraca, Ion Manolescu, una din surorile Cocea, nu-mi mai amintesc cine. Au luat cuvântul regizorii Sică Alexandrescu, Ion Şahidian… Era acolo o “Academie teatrală”. Ion Manolescu care în subtext a făcut o diatribă la mersul teatrului scenic, rezervându-şi să aducă un elogiu Teatrului la microfon prin faptul că numai la Teatrul la microfon artiştii mai pot să joace rolurile pe care le doresc. A fost un moment când actorii au fost nevoiţi să joace în nişte piese cu iz propagandistic, cu tonuri lozincarde şi demagogie. Şi nu se simţeau bine în aceste activităţi artistice pe scenă şi de aceea Manolescu a elogiat Teatrul radiofonic, lovind în acelaşi timp în faptul că marii noştri artişti nu sunt întrebuinţaţi în rolurile pe care ei le doresc şi le visează. Eu am prezentat repertoriul Teatrului la microfon sub pretextul de culturalizare a maselor. Era în programul de atunci al conducerii de stat problema culturalizării. Şi, în parte, s-a şi făcut. Eu am mers mai departe şi am explicat tuturor că acest repertoriu aduc masele mai apropiate de cultură, că că este bine să ştie omul din Sascut, din Mizil, de nu ştiu unde…. cine este Cehov. Şi, sigur că în prima linie puneam Tolstoi, Cehov, unele dramatizări pe care le făceam din Dostoievski. Erau ruşii. Pe urmă venea tot repertoriul. Am vrut să pun pe Eugen Ionescu, dar n-am putut.(…) Am lucrat cu o echipă care nu avea ore de masă, de dormit. Să ştiţi că “Romeo şi Julieta” am imprimat-o cu [regia lui] Mihai Zirra mai mult noaptea decât ziua, pentru că actorii de care aveam noi nevoie lucrau ziua la teatre. Erau liberi noaptea, de aceea făceam imprimări mai mult noaptea până în zorii zilei.
Unii erau salariaţii teatrelor şi trebuiau să fie acolo la repetiţii şi la spectacole. În orice caz, lucrurile dacă au mers cum au mers, au mers şi din această pasiune, din această devoratoare pasiune pe care o aveau pentru meseria lor. Dacă noi la începuturile Teatrului Radiofonic am făcut nişte treburi bune, dovadă stau benzile care se mai găsesc şi acum, a fost numai datorită acestui foc lăuntric pe care l-am avut cu toţii, de a face un lucru bun şi de a ne strecura pentru a face lucrurile pe care le dorim noi. De aceea, dintre emisiunile ascultate, se situa la loc de frunte “Teatrul la microfon” Emisiunea de teatru era ascultată şi populară. Îmi vine acum în minte, un moment: mă aflam într-o duminică seara pe strada principală a oraşului Focşani şi eram însoţit de doi prieteni. Și la un moment dat, era o seară blândă de iarnă şi strada era destul de animată de oameni care-şi făceau promenada. Dar, la un moment dat, observ că lumea devine foarte rară. Unii se precipitau să plece. Şi sunt surprins de treaba asta. Îl întreb pe unul dintre prietenii mei: “Ce se întâmplă!?” “Păi, acum, la ora opt, este emisiunea Teatrul la microfon şi ei se duc să asculte emisiunea.” Ei, sigur că lucrul ăsta m-a bucurat foarte mult şi dovadă că era una din emisiunile ascultate atunci”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
