Autor:Alexandru Balaci
Cu 166 de ani în urmă (1847) era inaugurată prima lucrare modernă de alimentare cu apă a Bucureştilor („stabilimentul fântânilor de la Mihai Vodă”), care avea pompele acţionate de o maşină cu aburi.
Context
Populația Bucureștilor s-a aprovizionat cu apă, secole la rând, din Dâmbovița și afluenții ei – Dâmbovicioara, Gârlița și Bucureștioara, sau din puțurile săpate în diferite zone ale Capitalei. Calitatea apei de băut era lăudată de călătorii străini. Sacaua era un butoi cu o capacitate de 15-20 vedre, așezat pe două roți și tras de un cal, iar sacagiii sau aparii erau negustorii ambulanți care distribuiau apă locuitorilor, fiind organizați în breaslă și conduși de un staroste. În caz de incendii, sacagiii erau convocați și duși pentru a căra apă pompierilor.
Pe timpul nopții, aceștia aveau obligația de a ține permanent sacaua plină cu apă pentru a acționa cât mai repede posibil, în vederea limitării pagubelor unui eventual incendiu. Înainte de canalizarea Dâmboviței, încă din secolul al XVII-lea, celor care nu beneficiau de puțuri săpate în curte li se aducea, după obicei turcesc, apă cu sacaua, din Dâmbovița, râu în care se scurgeau toate mizeriile adunate de prin oraș – noroiul spălat de ploi de pe străzi, murdării aruncate în amonte de către riverani – bălegar de grajd, sau resturi de carne ori de pește. Când sacagiul vedea că trecea ceva murdar, își dădea donița la o parte și apoi lua apă și umplea sacaua, care la rândul ei nu era tocmai igienică. Bineînțeles că apa adusă cu sacaua din Dâmbovița nu era gratuită, ea costa 50 de bani, în timp ce apa boierească provenită de la izvoarele fântânilor de la Filaret sau de la Mărcuța costa 1 leu.
Se mai folosea pentru limpezirea apei în putini, piatră acră. Medicul C.W. Würtzer consemna, ca modalitate de filtrare, fie trecerea lichidului prin piatră poroasă de la Ruse, fie amestecarea apei cu făină de migdale, metodă destul de costisitoare. Ca o reminiscență a păgânismului, exista obiceiul ca urmașii unui mort să dea apă de pomană, astfel că descendenții plăteau sacaua, iar sacagiul era obligat să o împartă gratuit la lume, strigând pe ulițe: „De pomană! Apă! Apă!”.
Apa din gârlă era întrebuințată la fierberea alimentelor și la spălatul rufelor, pe când cea de puț era doar pentru băut, însă se folosea și la spălatul rufelor, numai după ce era fiartă cu cenușă. Cei cu dare de mână îi asigurau consumul de apă de la fântână, care era adusă în foale și sacale fie de la Pantelimon, fie de la Filaret.
Primele proiecte
Primul proiect pentru aprovizionare cu apă a fost întocmit de francezul J.F. Flachat, care propunea domnitorului Constantin Mavrocordat, la 1739-1740, instalarea unei pompe pentru aducerea apei pe conducte de olane. „Pe vremuri zlătoase, apa Dâmboviței venind foarte tulbure și cu multe necurățenii”, domnul Alexandru Ipsilanti a hotărât, prin hrisovul său emis la 1 octombrie 1779, să se aducă apă de izvor, pe olane, „de departe și cu multă cheltuială”, de la Crângași, precum și ridicarea a două cișmele – una pe Ulița Boiangiilor, în Târgul din Năuntru, lângă Curtea Domnească, și cealaltă pe Podul Mogoșoaiei, lângă Mănăstirea Sărindar.
Deoarece bucureștenii se foloseau intens de aceste două prime cișmele, pentru folosul obștei, domnul Mihai Suțu, prin cartea sa din 3 noiembrie 1784, a întărit și completat hotărârile lui Vodă Ipsilanti. Pe de altă parte, în anul următor, la propunerea unui oarecare Inghiulgi, adresată Sfatului Politii, s-a discutat posibilitatea aducerii apei de la Crevedia, până la marginea orașului. Cum costul era estimat la 32.772 de lei vechi, domnul i-a invitat pe boieri să stabilească partea de contribuție a fiecărei bresle. Ca și în alte situații, proiectul, deși a fost aprobat, nu a fost pus în practică, din pricina îndepărtării din tron a domnului.
Totuși, la 11 noiembrie 1786, succesorul său, Nicolae Mavrogheni, numit „poznă a firii” de către poetul Ienăchiță Văcărescu, a adus, pentru mai multe cișmele din oraș, apele de la Crețulești, Giulești și Crevedia prin intermediul olanelor, confecționate din lut, smălțuite pe interior și lungi de 2 m, la care au lucrat câte 11 olangii aduși din Câmpulung și județul Dâmbovița
Săpăturile arheologice au evidențiat că aceste conducte erau protejate cu lespezi de piatră, așezate dedesubtul și deasupra lor, ale căror dimensiuni erau de 4 palme lungime, 2,5 palme lățime și 1 ½ palmă. La această importantă realizare edilitară au avut o contribuție majoră Filaret, episcopul de Râmnic, și marele vistier Nicolae Brâncoveanu. Din păcate, nu s-a putut reconstitui traseul acestor conducte de olane, însă se știe că toate se strângeau la „havuzul”, numit și „fântâna cu șapte ciuciure” de la Biserica Mavrogheni, căreia i se mai spunea în epocă și „Biserica cu izvoare”. Același domn a înființat primul serviciu al apelor, numit Casa Cișmelelor (Popescu, al cărui sediu s-a aflat în Mahalaua Stejarului, pe strada Șipotul Fântânilor, și de la numele căruia a provenit, ulterior, numele Parcului Cișmigiu.
Serviciul era condus de un „inginer al apelor”, numit suiulgi-bașa, care avea obligația de a se preocupa de aceste cișmele, de curgerea și scurgerea apelor. Totodată, pentru întreținerea cișmelelor domnul a acordat veniturile din oierit, dijmărit și vinărici, ca și 15 scutelnici pentru facerea casei cișmelelor. Primul „inginer al apelor” a fost desemnat un anumit Dumitru. Cu același prilej s-a oferit, drept dar domnesc, „câte o măsură de apă curților boierilor Văcărești, Filipești, Dudești, Brâncoveanu, Greceni, Slătineni și altora. În pofida eforturilor depuse în vederea asigurării unei aprovizionări cu apă cât mai lesnicioase a urbei țării, populația din unele zone ale orașului, chiar apropiate de centru, s-a confruntat cu lipsa apei bune de băut, așa cum reiese și din jalba locuitorilor Mahalalei Batiștei din data de 8 martie 1792. Urmează construirea mai multor cișmele, dar, de-a lungul anilor, multe au fost părăsite. În 1827, inginerul Mayer a elaborat proiectul de alimentare a orașului cu apă, prin conducte de fontă, de la izvoarele din afara orașului, și pe canale, cu apă din Dâmbovița. Proiectul a fost pus în practică abia în anul 1835, întârzierea fiind determinată, pe lângă lipsa sumelor necesare, și de cei care nu se arătau îndeajuns de preocupați de binele primului oraș al țării.
În martie 1834, Marea Vornicie a elaborat un proiect care prevedea construirea a 50 de cișmele sau fântâni arteziene, pentru care în anul următor au fost achiziționate uneltele „trebuincioase spre facerea puțurilor artizenești și cu tulumbe”. Acest fapt nu a rezolvat problema, întrucât la 1840 se aprecia că „una din necesitățile simțite era construcția fântânilor”, deși au fost făcute releveele trebuincioase și se așteptau doar sumele necesare punerii în practică. În martie 1844, marele vornic a anunțat sosirea la București a inginerului parizian Marsillon în vederea îndeplinirii „lucrărilor hidraulice”. În vara anului 1845 au fost îndepărtate ruinele de pe locul din apropierea Mănăstirii Sf. Ioan și a casei Dămăroaiei (ulterior, Hotel de France) pentru a fi ridicată clădirea primei uzine de apă, care urma să adăpostească cele două mașini „cu strecurătorile lor cele trebuincioase”.
Având o capacitate de 3 mil. oca la 24 ore, aceasta se aproviziona din Vadul Sacagiilor, în timp ce țevile au fost comandate în Banat. Năbădăioasa Dâmboviță a avut „grijă” să-i înfunde filtrele cu mâlul ei. Cererea sa privind construirea unui rezervor de 1.000 m3 pe Podul Târgului de Afară nu s-a pus în practică, aspect care a împiedicat extinderea rețelei de alimentare cu apă a urbei.
În luna mai a anului 1846, domnul Gheorghe Bibescu a inaugurat lucrările de alimentare cu apă din Dâmbovița prin conducte. În anul următor, s-a terminat instalarea conductei de pe Podul Mogoșoaiei și, în parte, de pe Șoseaua Kiseleff, socotită o „întreprindere colosală”, din care se alimentau doar câteva fântâni publice și câteva locuințe particulare. Erau primii pași din lucrările edilitare mari de utilități ale Capitalei.
Bibliografie
Calendar Rador
www.biblioteca-digitala.ro
