Radio România la 95 ani.   

CRISTIAN POPIŞTEANU: “Consider că Radioul este un centru vital al informaţiei din România”

După ocuparea țării de către Armata Roșie, Radioul a devenit un mijloc important de propagandă al Partidului Comunist.  Una dintre primele emisiuni despre Stalin a fost difuzată la 21  decembrie 1944, chiar de ziua lui de naștere.  Un moment de maximă propagandă a fost pe 21 decembrie 1949, când Stalin a împlinit vârsta de 70 de ani. Radioul a difuzat numeroase reportaje care au adus la cunoștința ascultătorilor acțiunile întreprinse de oamenii muncii în cinstea acestei sărbători. Până în anul 1955 aproape că nu a existat emisiune care să nu amintească de URSS  și  de “marele ei conducător”, Stalin. După 1955 această prezență s-a diminuat considerabil, dar nu a dispărut. Radioul  a reprezentat pentru autoritățile comuniste principalul mijloc prin care s-a facut propaganda politică. Datoriată emițătoarelor puternice, Radio București a putut fi ascultat în toată țara. În anii ’50, Programul I a emis zilnic de la orele 5.00 până la orele 23.55, iar duminica de la ora 6.00 până la orele 23.55. În perioada aceea au fost înființate posturi regionale de radio la Cluj (15 martie 1954), Craiova (6 iunie 1954), Timișoara (5 mai 1955), Iași (10 decembrie 1956) și Târgu – Mureș (2 martie 1958). Fiind un mijloc de propagandă politică, un accent deosebit s-a pus pe emisiunile politice. Au fost trimiși corespondenți la principlele evenimente politice internaționale (ONU, Conferințele de la Geneva).  Un martor al acestei perioade  a fost Cristian Popișteanu – care a  lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune  între anii 1950 – 1963.

„Am să vorbesc despre situaţia emisiunilor politice. Direcţia Emisiunilor Politice a fost desigur cea mai importantă şi, în acelaşi timp, cea care a fost direct…cum să spunem…sub controlul permanent al Partidului Comunist în perioada sistemului comunist din România.

          Eu am început să scriu comentarii de politică externă în perioada anilor ‘52-’53 şi poate chiar din ’51 în cadrul acestor emisiuni. Trebuie spus că acest control de partid nu se făcea cum s-ar putea crede la maniera foarte amănunţită. El se petrecea la scară largă, respectiv erau subiecte pe care nu le puteai ataca decât dacă vroiai întradevăr să ajungi la închisoare, să pui în discuţie politica externă a României, politica externă a URSS sau chiar politica externă a altor state sau să întorci lucrurile pe dos în ceea ce priveşte Războiul Rece care se desfăşura atunci şi care  pentru toată lumea  se datora viziunii   Statelor Unite şi aliaţilor săi. Dacă treceai de această vamă esenţială, după aceea în ceea ce priveşte comentariile de politică externă, descrierea unei ţări, notele de drum, aveau o destul de mare largheţe în aşa fel încât se putea face şi o oarecare gazetărie. Acum marea inovaţie în această privinţă a apărut odată cu venirea în Radio a unui ziarist destul de talentat şi extrem de cultivat şi extrem de bun ca om de cultură şi anume a lui Henri Dona. Henri   Dona a venit în Radio de la [cotidianul] România Liberă, de unde am înţeles că a fost scos şi a fost numit [la Radio] la Direcţia Emisiunilor politice interne. Dona a introdus un suflu nou, un spirit nou şi un mod de a lucra nou. El a început să se bată pentru ca Radioul să aibe corespondenţi peste hotare, care să fie trimiși la diverse manifestări.  Începând cu anul 1954  Radioul a avut corespodenţi la marile evenimente cum au fost “Conferinţele celor patru miniştri de externe a marilor puteri”, “Conferinţele de la Geneva pentru Coreea şi Indochina” … o serie întreagă de alte evenimente, ca de exemplu “Călătoria lui Hrusciov în Franţa”, “Sesiunile Adunării Generale ale Naţiunilor Unite”, după ce în decembrie 1955 România a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altele. Dar, pe lângă acest lucru, Henri   Dona a făcut o selecţie a talentelor în redacţiile emisiunilor politice în aşa fel încât să dea drumul pe post celor mai talentaţi dintre cei care lucrau în aceea perioadă acolo. El a stimulat destul de mult iniţiativa invitându-ne să facem… “o preluare creatoare” a ceea ce ascultăm la alte posturi de radio …  posturi de radio occidentale. La început am lucrat la Secția de control al emisiunilor. În această perioadă am colaborat însă cu comentarii  de politică externă. După ce a venit Henri Dona am fost foarte apropiat de grupul din redacţie care lucra foarte mult cu el pentru această schimbare a profilului emisiunilor, pentru dinamizarea lor pentru că într-adevăr să fie emisiuni mult mai vii şi într-un fel mult mai libere. Din 1954, când am intrat în redacţie, a urmat o perioadă extrem  de activă. De când am intrat  în Radio, eu am lucrat întotdeauna din jurul orelor  9 dimineaţa până târziu noaptea cu mici pauze eventual pentru masă. Toţi lucram aşa. Era o perioadă de un anumit entuziasm, de un anumit avânt, cei de tehnică, cei de la emisiunile de radiojurnal, de la emisiunile politice. Stăteam foarte mult în Radio, ne documentam în Radio, aveam foarte multe discuţii, foarte multe şedinţe profesionale. Eu nu eram membru de partid în vremea aceea, eram membru al UTC.  Şi acestă atmoferă din Radio era probabil întreţinută de faptul că exista o cantina a radioului în care lumea stătea  lua masa şi erau 2-3 bufete. Deci s-au creat condiţii ca oamenii să poată să lucreze tot timpul  în Radio. În cazul meu  locuiam via-a-vis de Radio şi de câte ori era nevoie de cineva,  mă strigau colegii sau şefii mei de la etajul 3 sau 4 şi eu mă sculam şi veneam imediat la Radio. Deseori am plecat la 3-4 noaptea din Radio. Am să dau un exemplu: aveam obligaţia şi asta era în schemă, să scriem despre politica externă sovietică  patru – cinci comentarii pe zi. Când scriam acestea ?! Atunci când vorbea [Veaceslav] Molotov sau [Andrei] Vîşinski sau [Andrei] Gromîko la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Era o  campanie permanentă, mă refer la anii din 1948 până în ’55. În acea perioadă se făceau câte  trei – patru comentarii pe zi…se luau fragmente din discurs. Ce erau aceste comentarii? Erau nişte parafraze ale discursurilor. Nu era nici permis şi nici nu-i venea nimănui în cap că ar putea să facă o acoladă.   Făceau o expunere cu cuvinte proprii, după care băgau citate masive din discursurile respective sau din dezbaterile în care luau cuvăntul conducătorii diplomaţiei sovietice. Asta era dictatură, de fapt. Trebuia să scrii numai într-un anumit spirit. Și  mai era ceva:  era subordonarea faţă de Uniunea Sovietică pentru că noi vorbeam fără personalitate naţională.  Era absolut obligatoriu  în aceea perioadă ca toate acțiunile Uniunii Sovietice să fie sprijinite permanent de ziarişti români din Radio şi din afara Radioului”.

 [Interviu realizat de Virginia Cãlin, 1998]