Biografia unui realizator Radio România
Interviu cu doamna Ioana Cristea
Interviu realizat de Alexandru Balaci
Partea a II-a
„Răspundem Ascultătorilor”
Episodul I poate fi lecturat aici: https://www.rador.ro/2023/10/27/cu-microfonul-deschis-biografia-unui-realizator-radio-romania-interviu-cu-doamna-ioana-cristea/
A.B: A fost cineva care v-a îndrumat cum să vorbiți la microfon?
I.C: A fost și instinctiv, și din ceea ce am văzut, adică am cules, am stat la înregistrări, am stat în cabină, am fost la emisii…din toate astea am cules câte ceva și le-am acumulat. Orele de rostire (n.r: cursuri de dicție și tehnica rostirii la microfon) s-au înființat mult mai târziu.
A.B: Se vorbește despre desfășurătoarele de emisiune „la secundă”. Așa erau? Cum arătau?
I.C: Desfășurător de emisiune? Îmi pare rău că n-am acum unul păstrat de mine pe acasă. Era interesant să discutăm pe el. Desfășurătoarele au apărut destul de târziu în viața noastră. Ne-au făcut ordine în emisiuni și în viața.
La o emisiune știam că avem 55 de minute, că benzile totalizează 20 de minute, că mai am nevoie de 20 de minute de muzică și legăturile pe care le făcea realizatorul. Așa arăta, în mare, acest desfășurător. Pe urmă, am început să devenim riguroși, încetul cu încetul iar totul era stabilit pe secundă:
„Prezint deschiderea emisiunii 1 minut, un pic de muzică, un jingle, vine banda cutare, 2 minute și era totul la secundă”.
E adevărat că se întâmpla și o chestiune care, recunosc, m-a enerva toată viața: când venea publicitatea și unde eu știam că vor fi 3 minute și veneau 6 minute, se dădea totul peste cap și începeau scandalurile. Dar mă rog, publicitatea e publicitate, îi găseam loc.
”Răspundem ascultătorilor” a fost prima emisiune prezentată ”pe viu”, în care eu intram în direct cu publicul. Unul din titularii emisiunii în perioada respectivă se numea Dan Dumitru. Din păcate, el ne-a părăsit foarte tânăr și țin minte că era un o figură printre noi. După câteva minute scurse de la începutul emisiunii, a închis ”cheia” (n.r.butonul de intercomunicație), ca să nu ne auzim, și zice: ”Am găsit aur, am scăpat, am găsit!” El voia să plece la altă emisiune și atunci trebuia neapărat un înlocuitor. Atunci era proba mea de foc, dacă rezist presiunii. Între timp sunase șeful de nu știu unde și a zis: „Dați-i drumul mai departe că merge, gata!”. Și ăsta a fost debutul.
A.B: În ce a constat emisiunea aceasta?
I.C: O sumedenie de răspunsuri și fel de fel de doctori care ofereau sfaturi. Era dialog în primul rând între mine și celălalt coleg. Un dialog ușor de înțeles și scurt ca durată, ca să nu înnebunim ascultătorii. Noi întotdeauna am ținut cont că bogăția de informații care venea din benzile pe care noi le prezentam și de fapt, pe ei (pe ascultători, n.r.) asta îi interesa: „Cum scapă de durerile de burtă” nu să mă audă pe mine dialogând cu colegul meu.
A.B: Cum ați menținut contactul cu ascultătorii?
I.C: Aveam nouă telefoane, în cele două birouri în care ne ducem viața. Nouă! Și care sunau, nu numai între 17.00 și 19.00, cum anunțam noi în fiecare zi, drăgălaș, pe post, ci sunau de dimineața până seara. Pe lângă telefoane, primeam și scrisori. Eram înecați în scrisori.
A.B: Aveați timp să răspundeți și scrisorilor sau o făceați pe post?
I.C: Păi nu le răspundeam în scris, le răspândeam la radio. Scrisorile s-au mai rărit…emisiunea asta a avut un parcurs până după 89, când au venit și celelalte posturi de radio și, în sfârșit, aveam și concurență iar oamenii au început să nu mai aibă un singur post de radio pe care să-l întrebe. Numărul ascultătorilor a căzut. De ce să nu recunoaștem…
A.B: Cu toate că a scăzut, cred că a existat și o solidaritate a ascultătorilor, pentru că mulți au migrat, dar unii au și rămas…
I.C: Cu cei care au rămas eu mă întâlnesc și acum și îmi spun: „Am auzit la radio”. Îi întreb ce ascultă….: „Aaa, România Actualități, nici nu discutăm despre alt post de radio”.
A.B: Și eu am colegi apropiați de vârsta mea, 27, 28 de ani, care ascultă Radio România.
I.C: Eu mă bucur. Chiar mă bucur că tânăra generație ascultă Radio România. Este un post serios. Eu aș zice că într-un timp a trecut printr-o ușoară tabloidizare. Dar s-a estompat. Este exact cum trebuie.
A.B: Cum pregăteați emisiunile?
I.C: Era un laborator întreg. Să nu credeți că eram singura. Am avut o echipă foarte mare. Noi eram echipa de seară, care răspundea la telefoane. Era și echipa de zi, colaboratorii, care ne aduceau răspunsuri. Plus colaboratorii externi, care răspundeau la întrebări și care au fost remarcabili.
A.B: Câți membri ați avut în echipă?
I.C: La un moment dat au fost între 12 și 14. S-au mai redus în funcție de fondurile radioului.
A.B: Cum alegeați un subiect care să fie abordat?
I.C: Pe noi ne-au stimulat ascultătorii. Te miri ce idei le veneau peste noapte și ce voiau să mai întrebe. ”Pofta” vine mâncând. Cu cât noi am marșat la treaba asta atunci și ei au au început să meargă din aproape, mai aproape. Am avut celebra ”poveste a păianjenului”, cum își țese pânza. Doi specialiști s-au certat. Cum țese pe verticală au înțeles, dar n-au înțeles pe orizontală și dă-i! și dă-i! Era un domn venerabil din Galați care muta parii noaptea ca să îl tulbure pe păianjen și ăla tot ăla tot își țesea pânza. Era, era chiar distrativ, uneori.
A.B: În pregătirea emisiunilor, făceați și o muncă de documentare?
I.C: Păi cum să nu? Nu am avut de ales.
A.B: Ați ajuns să vă specializați în mai multe domenii decât ați fi crezut.
I.C: Mai ales în cel medicină, aș putea să spun. Am avut și colaboratori de excepție, adică vârfurile școlii medicale. Încă o dată am un gând de mulțumire pentru ei, pentru că și-au găsit timp și au pierdut ore bune ca să vină la radio, să-i bag în cabină să înregistreze. Plus o pleiadă de academicieni. Alexandru Graur, lingvist, Dan Berindei, istoric, Emil Condurachi, istoric.
A.B: Asta mă pregăteam să vă întreb, care era profilurile colaboratorilor… dar din ce spuneți, erau diversificate.
I.C : Am avut un partener pe măsură, Burlacu. Noi ne-am stimulat între noi și am zis în primul rând, pe cine mai chemăm, cine n-a fost pe la emisiunea noastră, dar să fie cunoscut.. Încă o dată spun, nu știu cum să le mulțumesc și câteodată nici nu-mi vine să cred că atâția oameni deosebiți ne-au trecut pragul și au intrat în biroul nostru.
A.B: Din ce povestiți, au existat și momente frumoase, dar și dispute ale unor specialiști…
I.C: Bineînțeles, astea sunt inerente.
A.B: Dumneavoastră erați, într-un fel, „arbitrul științific” al acelei dezbateri?
I.C: Ferească Dumnezeu! N-am nicio calitate, dar am asistat, era interesant, era stimulativă pentru noi fiecare întâlnire. Era o bucurie.
A.B: Care întâlnire v-a marcat în mod deosebit?
I.C: Am avut așa o stranger de inimă. Era o vreme cumplită afară, o vreme cumplită și academicianul Graur venea la înregistrare și a venit plouat. Era și în vârstă. Mi s-a rupt sufletul: „Uită-te, cât efort a făcut omul ăsta ca să vină să ne ajute pe noi”.
Venea profesorul Daicoviciu de la Cluj, venea cu trenul toată noaptea și dimineață venea în redacție să înregistrăm. Adică sunt lucruri pe care nu, nu pot să le uit, nu pot să le trec cu vederea, pentru că încă o dată spun, am fost o fericită a sorții să lucrez cu ei.
A.B: Cum era atmosfera în redacție?
I.C: Eram tineri, eram ușor mai zănateci, așa, de felul nostru, încercam să ne înfrânăm. Adică îi știam pe ăia care de care trebuie să ne ferim, asta e clar, și în spate era distracție. Au fost oameni buni dar au fost și oameni răi.
A.B: Dar colegii se ajutau între ei…
I.C: Echipa Actualităților era renumită pentru săreau pentru fiecare și era unită. Mai exista doar ”războiul primadonelor”, așa spunea șeful nostru. Adică eram foarte multe doamne care ieșeam pe post și bineînțeles că mai existau mici animozități între noi, dar totul mergea mai departe.
A.B: Subiectele se discutau în cadrul echipei?
I.C: Da, categoric…când lucram în zile separate: „Vezi că eu am difuzat în ziua asta, ai tu grijă mâine”. Adică trebuia să existe cooperarea asta, absolut, până la urmă eram un colectiv. Și dacă nu ne-am fi simțit bine unul cu altul, nu puteam lucra. Eu așa zic întotdeauna. Atmosfera este foarte importantă pentru cel care intrau pe post. Dacă vii dintr-un mediu tensionat și te duci acolo, îți vine să arunci cu microfonul și ascultătorul te simte imediat.
A.B: Aveți una dintre cele mai frumoase voci din presa românească. Este o considerație personală, și una sinceră.
I.C: Așa aș zice și ORL-istul meu.
A.B: Eu cred că amândoi avem dreptate. Vă antrenați vocea? Ne-ați spus că în cursurile de dicție și de postură de microfon se făceau cursuri?
I.C: S-au făcut ulterior.
A.C: Mai țineți minte când au fost introduse acestea în radio? S-ar putea să fi fost și înainte de a intra?
I.C: Am fost una dintre crainicele care mai făcea școală, dar cred că după Revoluție s-au făcut toate, am făcut toți cursuri peste cursuri. Eu am făcut curs de calculatoare, cursul BBC-ului, am încercat să nu rămân în urmă și să merg mai departe.
A.B: Cursul BBC-ului….
I.C: E adevărat, la cursul ăsta al BBC-ului am învățat multe lucruri. De exemplu, la BBC, realizatorii primeau OK-ul și pe virgule… adică totul atât de bine structural și verificat.
A.B: Ați ascultat Radio Europa Liberă?
I.C: Da, și Vocea Americii, deși era bruiată.
A.B: Cum vi se părea Radio Europa Liberă ca structură?
I.C: Era altceva. Adică oricum era o sursă de informații pentru noi. Poate era ușor cam ostentativă, după gustul meu, ușor, cred. Eu am părerea asta: „Cu sotto voce ajungi mai departe decât dacă folosește acutele.”
A.B: Ca nivel de pregătire, era profilul exact ca la Radio România și la Radio Europa Liberă sau care erau diferențele de dezbateri?
I.C: Erau foarte multe. Era politizat și noi eram politizați.
A.B: Dar profilul de pregătire era asemănător cu cel de la cel care era în Radio România sau existau diferențe?
I.C: Nu, categoric existau diferențe. Știi ce se întâmplă? Mi-e mai ușor acum să vorbim. La vârsta aia eram mult mai tânără și toate intrau și ieșeau mai repede din urechea mea. Niciodată n-am stat să fac paralelele astea. Am ascultat ceva care m-a interesat acolo, gata, adică n-am mai stat să mai analizez.
A.B: În afara radioului de stat care exista în România, oamenii aveau nevoia să mai asculte și altceva?
I.C: Într-un fel, până la urmă, cam toată lumea asculta, în afară de cei care erau obtuzi.
A.B: Ați avut mașină de scris?
I.C: Da, și a trebuit să dau caracterele la Miliție, de nu știu de câte ori. La Radio, pe vremea aia, erau dactilografe, nu dactilografiam noi. Acasa au venit, i-au întrebat pe vecini dacă au auzit că bat la mașină.
