„Radioul a fost și rămâne și astăzi un mijloc de comunicare între oameni, nu numai informații și ştiri, dar și aspiraţii, proiecte și realizări care să ne bucure zi cu zi” (Dumitru Preda)
Interviu realizat de Alexandru Balaci
Curriculum Vitae
Dumitru Preda s-a născut în 1951. Este profesor universitar și diplomat de carieră.
Șef de promoţie – Facultatea de Istorie, Bucureşti (1974). Doctor în Istorie; Alumni Fulbright, Georgetown University. Arhivist principal, Cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Bucureşti (1974-1997).
Din 1997, prin concurs (loc I), în Ministerul Afacerilor Externe, a parcurs toate treptele ierarhiei diplomatice. Şef al Arhivei istorice şi Director al Direcţiei Arhivelor Diplomatice (1997-2002); Editor-coordonator al Colecţiei naţionale de Documente Diplomatice (1999-2004).
Primul observator al României pe lângă Uniunea Europeană a Arhivelor Diplomatice (1998-2004); Delegat permanent adjunct şi însărcinat cu afaceri a.i. al României pe lângă UNESCO-Paris (2002-2007); Director al Direcţiei pentru Originarii din România (2008-2009).
Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar la Havana (2011-2016).
Diploma de merit a Ministerului Afacerilor Externe pentru „contribuţie de excepţie la activitatea diplomatică a României” (2002).
Profesor universitar de istorie şi ştiinţe politice (din 2001). Cadru didactic universitar (invitat, asociat) din 1980 (Academia Militară, Institutul Politehnic Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Universitatea Banatului-Timişoara, Universitatea Ovidius-Constanţa, etc).
Membru (2006-) şi trezorier (2011-2022) al Biroului Comisiei Internaţionale de Istorie a Relaţiilor Internaţionale, membru al Comitetului de Bibliografie al Comisiei Internaţionale de Istorie Militară (din 1990-).
Participant la congresele internaţionale (mondiale) de istorie (1980 – Bucureşti, 1990 – Madrid,1995 – Montréal, 2000 – Oslo, 2005 – Sydney, 2010 – Amsterdam, 2015 – Jinan, 2022 – Poznan) şi la peste 80 colocvii şi conferinţe ştiinţifice în Italia, Franţa, Spania, Belgia, Elveţia, Austria, ex- Iugoslavia, Serbia, Grecia, Turcia, R. Moldova, Polonia, Bulgaria, RF Germania, Marea Britanie, Suedia, Israel, Lituania, Maroc, Japonia, Republica Sud Africană, Canada şi SUA. Vicepreşedinte (din 2008) şi preşedinte executiv (2019-) al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni.
Autor, co-autor, editor și coordonator a peste 65 volume şi 230 studii şi articole ştiinţifice publicate în România şi alte 10 ţări; colaborări în presă, Radio şi TV.
Membru al Consiliului ştiinţific şi co-fondator al revistei „Document” (Arhivele Militare Române, 1998-); Membru al Consiliului ştiinţific al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (2018-2021, 2023-); Membru al Consiliului Ştiinţific al Editurii Militare (2021-); Membru al Consiliului ştiinţific al Editurii „Şcoala Ardeleană” (2021-); Membru al Comitetului Naţional al Istoricilor din România (2022-); Membru al Consililui Fundaţiei Europene Titulescu (2019-); Membru de Onoare al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române (2021/22-);
Director ştiinţific al Fundaţiei Europene Titulescu (mai 2021-); redactor-şef al revistei „Perspective” (FET, 2021-);
– Premiul „Mihail Kogălniceanu” pentru Istorie al Academiei Române (1994); Marele Premiu (1992, 1994, 1996) şi Premiul „N. Iorga” (1998) ale „Revistei de Istorie Militară”; Premiul „Dimitrie Onciul” (1999), Premiul special (2002), Premiile „Grigore Gafencu” (2009, 2010), „Eudoxiu de Hurmuzaki” (2011), „Constantin Kiriţescu” (2017), „Ion I.C. Brătianu” (2018) şi „A.D. Xenopol” (2022) ale Fundaţiei şi revistei „Magazin Istoric”; Premiul special „Dragalina” (2017) al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” (ANCERM), Premiul special pentru „Opera omnia” al Fundației Alexandrion (2018); Marele Premiu al ANCERM (2019), Distincția Culturală Premiul General Berthelot al Academiei Române (2021); Titlul şi Diploma de Membru de onoare al Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române-Cluj-Napoca (2022), etc.
Interviu
A.B: Astăzi, 06.11.2023, ne aflăm la Centrul de Istorie Orală alături de domnul profesor și ambasador Dumitru Preda, căruia îi mulțumim pentru amabilitatea de a ne acorda un interviu pentru arhiva noastră. Domnule profesor, luna aceasta, noi, Radio România, sărbătorim un eveniment extrem de important pentru existența noastră, 95 de ani de la fondarea radioului public.
Să mergem până la începuturile dumneavoastră. Unde v-ați născut, domnule profesor?
D.P: În primul rând, mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați făcut-o. Am zis, e bine că acest radio, fundamental pentru viețile noastră, ale tuturor românilor, indiferent că ne aflăm în țară, țară sau ne aflăm pe alte meridiane, tot român să rămână. În al doilea rând, radioul a fost și eu consider că rămâne și astăzi un mijloc de comunicare între oameni, nu numai informații, știri, dar și destăinuiri, aspirații, proiecte și realizări care să ne bucure zi cu zi. M-am născut „capitalist” (n.r. „în Capitală”) de la început. Asta le spuneam și studenților mei, adică sunt om al Capitalei, capitala București, care se pregătea peste câțiva ani să întâmpine 500 de ani de existență (n.r. „serbarea a 500 de ani de existență a orașului București”). De altfel, fac o paranteză, aveam aproape vârsta de 10 ani când am deschis radioul și am auzit pentru prima dată „Hora Unirii”. Se marca, în 1959, sărbătoarea Unirii Principatelor, în condiții internaționale destul de încordate, având în vedere că Războiul Rece începuse și ocupația sovietică lăsase urme.
A.B: Urme de sovietizare…
D.P: Spun ocupație, deși era o altfel de ocupație, pentru că exista partea ideologică care refuza multe lucruri legate de sentimentul național românesc (n.r. Este vorba despre „sovietizare” care presupunea însușirea totală a organizării instituționale și culturale a Uniunii Sovietice). Iar ascultând în acel moment „Hora Unirii”, pe versurile lui Alecsandri și de Alexandru Flechtenmacher, muzica a însemnat descătușare, chiar pentru vârsta aceea de copil, deși eram mai măricel. M-am născut într-un cartier al Bucureștilor, iar atunci eram deja la școală,. Familia mea era la a doua generație în România, din punct de vedere al mamei și bunicii, pentru că ele se născuseră în sudul Dunării, bunica în zona Macedoniei, în Imperiul Otoman, iar mama se născuse la Gorna Djumaja (Горна Џумаја), în Bulgaria. La acea dată când s-a născut, în anii 20, erau mulți macedo-români care vedeau în România Mare o lumină de speranță. Pierduse mult, bunicul meu, murise, nu din cauza războiului, dar din cauza întâmplărilor prin care trecuse, pierzând multe averi.Fusese un om destul de bogat, director al Băncii Elveției pentru zona macedoneană, apoi „procurator-șef” la o mare firmă de tutun otomană, aflată acum pe teritoriul Bulgariei. Datorită sentimentelor naționaliste românești și legăturilor cu ambasada României de la Sofia, fusese fugărit de comitagii bulgari, silit să renunțe la „supușenia română” denumire atribuită cetățeniei. Nu a vrut, și atunci și-a lăsat casa, și-a luat soția, fiica, adică pe mama mea, și a venit în Cadrilater, unde statul român coloniza tocmai elemente românești, pentru a elimina niște situații provocate de războaie, de o politică anti-românească și multe alte cauze pe care nu e momentul să le discutăm. Aștfel încât, copilăria mea petrecută în acest cartier, la margine de București, Șoseaua Mihai Bravu, apoi continua cu Ștefan cel Mare și Gara de Nord, care era centura orașului propriu-zis.
A.B: Unde se află acest cartier?
D.P: La ora actuală este la 10 minute de centrul Bucureștiului. Atunci, în spate, încă mai erau urme ale războiului, cazemate. Noi, copiii, alergam și căutam să vedem și noi, să găsim urme, lucru periculos astăzi. Se găsesc urme ale Celui de-al doilea Război Mondial până în zilele noastre. Apoi era în zona de cartier, care a rămas până astăzi, o biserică veche, politica atee se atenuase, partial. Cât eram mic, nu cunoșteam, dar când deschisesem ochii și mergeam la școală, lucrurile erau foarte vizibile.
A.B: Vă mai amintiți de școala dumneavoastră?
D.P: Școala avea pe atunci vreo 130 de ani, era la margine de București, denumită „Constantin Bosianu” și în epoci mai vechi, a fost și cămin cultural. Noi eram mândri că ținem de o școală care avea o istorie. Fac o paranteză și de data asta: în 1988 eram deja un cercetător în ascensiune, cu scrieri, care a intrat primul la doctorat la Universitatea din București. Fiind într-un institut al Armatei (Centrul de Studii şi Cercetări de istorie şi Teorie Militară, ulterior Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Bucureşti) i-am povestit unui prieten și cunoscut ziarist, Ioan Butnaru, că vor să o demoleze. Era epoca demolărilor în București: biserici și diverse instituții și am zis: „Doar pentru că era școala în care am făcut carte”. El m-a impulsionat: „Scrie un articol! Da, nu, știu dacă vei rămâne la Institutul Militar (!)”. Și am publicat pe ultima pagină un material care se poate citi în „Informația Bucureștilor” din 1988. Acest material a fost intitulat „Un loc în inima mea” în care tânărul de 30 și ceva de ani mărturișea atașamentul față de o instituție mai mult decât centenară, în care învățase inclusiv fostul președinte al Academiei, Miron Niculescu, și alte nume mari ale științei și culturii românești, și în care eu învățasem, buchisind, deschizându-mi ochii, profesorii la care țin și astăzi.
A.B: Vă mai aduceți aminte de ei?
D.P: Pe unii nici nu i-am uitat, iar pe alții îi am notați în carnetul meu, la care țineam și spuneam: „Nu e normal să uităm locul în care am învățat, așa cum nu e normal să uităm locul în care am ne-am născut”. Și a apărut acest lucru. Peste un an s-a întâmplat. De-aia spun că articolul a apărut în ziar, cred că tot în noiembrie, 1988. Peste alt an au fost transformări care au schimbat, din temelii, din punct de vedere politic, faţa României. Eram deja un istoric care avea ceva experiență, 15 ani de muncă, din 1974 până în 1989 e o etapă importantă a formării mele, dar vom urmări la această etapă ulterior.
Revin la copilărie, copilăria, cum spune și Creangă și spun și atâția povestitori ai lumii, episodul cel mai frumos din viața este copilăria pentru că nu existau griji. Grijile le aveau părinții mei care pierduseră mult, rămăseseră în viață, care se îngrijeau să vină de dimineață cu cartele. Am apucat epoca cartelelor de rație alimentară: „Găsim sau nu găsim, sau avem doar 1kg de carne, sau nu avem nici măcar o bucată de mâncare” care să fie dată în primul rând copiilor. Românii țin la copiii lor și apoi, era un cartier populat de diverse etnii. Noi eram români combinați. Tatăl meu era din Argeș, dar cu rădăcini vechi.
Le-am găsit mult mai târziu, din Ardeal, din Săcelele de lângă Brașov, 1567, la insistențele regretatului nostru poet national, Adrian Păunescu, care l-a pus pe un om din Cluj, prieten:„Du-te și caută și pe istoricul ăsta, poate-i găsești rădăcinile, că el încă nu și le-a găsit”.
Pot să spun acuma, de față și cu dumneavoastră: Sunt mândru că am și rădăcini ardelene, că asta m-a făcut să mă aplec și nu știam de ce, în multe din scrierile mele, la momentele luptei transilvănenilor, ardelenilor, pentru unitate, pentru afirmare, pentru cultură, pentru omenia care trebuie să ne caracterizeze. Și am învățat această omenie tocmai din contactul cu acești diverși oameni.
În dreapta casei noastre trecea tramvaiul 26, care înconjura, practic, ca o centură, Bucureștiul. În dreapta, era o familie de evrei veniți de la Iași, ei cunoscuseră avatarurile războiului. Fata lor era farmacistă la un institut al Academiei Române. Când mă mai certam cu ai mei, mă refugiam la bunica mea. Ea era de-o blândețe aparte și o povestitoare neîntrecută. Mă refugiam la ei și așa am învățat alte lucruri. Erau oameni cu o mare sensibilitate. Puțin mai în dreapta, era un cizmar, armean, care și el știa multe povești, mai arunca și câte o vorbă de-a lui acolo și multă lume venea să-și repare ghetele, pantofii și alte încălțări. Puțin mai în stânga, pe colțul străzii se afla un turc, cu o familie, care și el era un bun povestitor. Erau creștini, evrei, musulmani, pocăiți, evangheliști și ortodocși. Un mediu care, prin povestirile sale, îți deschidea drumurile și visurile de a cutreiera și alte locuri.
Asta a fost copilăria în care băteam mingea. Aveam un stadion în apropiere, stadionul P.T.T (Poștă, Telegraf, Telefon) cu gazon englezesc. Nu ne lăsa să intrăm acolo, deoarece pe gazonul respectiv venea Echipa Națională de Tineret a României, se mai desfășurau întreceri sportive . S-a pierdut acest farmec… era și o groapă lăsată de o bombă din al Doilea Război Mondial. Acolo, până în 1961, administratorul stadionului ne-a lăsat pe noi, copiii, să jucăm fotbal, dar groapa aia ne aducea aminte și de ororile războiului, de-aia spun.
D.P: Din copilărie ceea ce am sunt două amintiri extraordinare, una este legată de învățătoarea Alexandrina Popescu-Bărbuș, un om de o mare căldură și exigență profesională, cu dragoste pentru toți copiii ei, așa ne considera pe noi, care ne-a învățat în primul rând să fim curați, să ne spălăm, curățenia este o dovadă de civilizație. Și apoi ne îndemna la citit, era un îndemn fantastic. Iar al 2-lea moment personal, tatăl meu era învățător, făcuse școala normală la Sighet, era un pasionat al viorii și îmi aduc aminte, eram deja mărișor, iernile erau grele, aveam o casă pe lungime, avea vreo 10 încăperi aproape și cu magazie inclusiv și el, ca să nu ne trezească dimineața când pleca ,la începutul săptămânii, avea ore de muzică.
D.P: Așa era conceput programul atunci, își lua vioara și se ducea la bucătăria de vară, care era mai răcoroasă, dar ca să nu ne trezească pe noi, la 6-6:30 abia se crăpa de ziuă. Nu avem orarul că astăzi, zi de vară, zi de iarnă. El exersa pentru că se ducea să-i învețe pe micuții lui elevi.
Aveam dascăli din ăștia în multe locuri extraordinare, exemplare. Formați în perioada de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Marea majoritate a lor nu erau membri de partid, ca să aibă acces la funcții. Funcțiile erau legate și de apartenența politică. Era un singur partid. Tatăl meu a fost unul din puținii nemembrii de partid care a primit titlul de învățători emerit, în anii din a doua jumătate 1967-1968, când și în România am asistat la deschiderile respective. Ce aș putea să vă mai spun din perioada aceea, am căpătat o dragoste pentru radio, pentru că ați amintit de cei 95 de ani, atunci, dacă facem o socoteală, Radio România avea peste 60 de ani și existau emisiunile care-ți aduceau poezie, tatăl meu asculta știrile, normal, dar erau emisiunile de copii, era „Noapte bună, copii!” cu Silvia Chicoș, o povestitoare extraordinară, cu o voce superbă. Erau mari actori, piesele de teatru, care construiau o povestire istorică, nu ca cele de mai târziu, care au constituit obiectul atenției mele. Dar aceste povestiri istorice ale lui Eusebiu Camilar încă tânăr, tânărul Dumitru Almaș, actori mari din care desprind, așa, o nostalgie extraordinară. Radioul m-a făcut să simt o asemenea nostalgie. Îmi amintesc de George Vraca, cu voce de neuitat și vocea Mariei Tănase, pe care am avut șansa, la Târgul de Moși de la Obor, vechiul Obor, în care acum e schimbat, zona cu călușiei și toate acestea care încântau lumea care venea să o asculte pe unica Marie.
Și mai aveam o mică crâșmă, unde începe cartierul Baba Novac de astăzi, unde era un stadion, nu erau încă blocuri, nu era nimic. Purta numele „La Scăricica” și noi ne uitam prin crăpăturile din gard să vedem cine vine. Cu toate că venea foarte rar, cel mai iubit artist era Gică Petrescu. I-am povestit lui Gică Petrescu, când mă apropiam de 40 de ani, din întâmplare. La ora actuală, în Obor, la un loc unde se fac cei mai minunați „mititei” din București, cu o coadă de peste 30 de persoane, patronii de acolo pun majoritatea cântecelor de pahar, de voie bună, ale lui Gică Petrescu: Iar eu închid ochii pe moment, când sunt în piață, acum la 70 și ceva de ani și îmi aduc aminte de copilul Dumitru Tache (Tăchiţă) Preda, care îl însoțea pe tatăl lui să facă cumpărături. La cumpărături, aveam îngăduința să mă opresc și la tarabe și la călușei, să mă dau o dată. Costau mult, dar nu foarte mult, însă trebuiau chibzuiți banii, ca și astăzi. Asta era atmosfera în București, care poate nu mai există acum, dar nostalgia e firească în viața omului.
D.P: M-ați întrebat de copilărie. Câteodată m-aș întoarce…. chiar dacă știu astăzi că părinții mei o duceau greu, foarte greu, de la o situație materială din partea mamei și bunicii, deosebit de solidă și prosperă, cu șofer la scară. Dar rămânând cu acel sentiment de mare respect față de oamenii care m-au învățat, indiferent de vârstă, să ai privirea limpede și respectuoasă, fie că ai interes, fie că nu…
La mulți ani, Radio România!
