„Ţelul suprem al existenţei noastre: mântuirea sufletului”

Preot profesor Eugen Popa

„Orice activitate preoţească, deoarece se face în numele lui Hristos şi se face în numele bisericii, este învăluită într-o frumoasă taină, Taina mântuirii noastre”. Cu aceste cuvinte, preotul profesor Eugen Popa (1913-2005) îşi exprima credinţa de o viaţă. A fost un slujitor credincios al Bisericii Greco-Catolice, chiar în vremurile ei cele mai grele, căci Biserica Română Unită cu Roma a fost interzisă în Republica Populară Română, în 1948, la ordinul lui Stalin, pentru „legăturile sale cu Occidentul”. Şi aşa avea să rămână până în 1990. Preoţi de rând şi clerul înalt greco-catolic au fost aruncaţi în închisori, cu excepţia celor care au acceptat să treacă la Biserica Ortodoxă. În acest fel a ajuns (tot în 1948) şi părintele Eugen Popa în teribila închisoare de la Sighet şi la penitenciarul de la Codlea.

După eliberare (1955), nu i s-a mai permis să se întoarcă la Blaj, în centrul cultural-religios al românilor transilvăneni. S-a stabilit la Cluj unde a lucrat ca infirmier, îngrijind de trupul oamenilor. Nu şi-a uitat însă misiunea de preot, alinând în ascuns de ochii autorităţilor sufletele credincioşilor şi „propovăduindu-l pe Hristos cu orice risc, aşa cum au făcut primii creştini” – după cum el însuşi mărturisea în interviul acordat realizatorilor V. Călin şi O. Silivestru în 1994, pentru Arhiva de istorie orală Radio România.

„ N-am venit să discut, ci să vă fac o propunere”

„În 1948 s-a pornit din Răsărit nu soare, ci vifor şi furtună contra Bisericii noastre Greco-Catolice. S-a pregătit o atmosferă contrară Bisericii Catolice în general şi în special contra Bisericii Române Unite cu Roma. S-au încercat intimidări, s-au format comitete care trebuiau să strângă semnături de aderare la Biserica Ortodoxă, [au fost] preoţi arestaţi.

Şi-apoi, în nopatea de 28 spre 29 octombrie, toţi episcopii greco-catolici au fost arestaţi şi, din fiecare dioceză, câte un grup de preoţi duşi la Ministerul de Interne unde au stat o noapte. Episcopii au fost duşi la Dragoslavele, unde patriarhul îşi avea o vilă, iar preoţii au fost duşi la Mănăstirea Neamţ. Acolo, într-o fostă şcoală a mănăstirii, la etaj, într-un dormitor mare, au fost cazaţi toţi aceşti preoţi, în număr de vreo 25. Aici au fost cu totul izolaţi, nimeni n-a întrebat, nimeni n-a ieşit la ei, afară de Preasfinţitul Teoctist care atunci era vicar patriarhal [corect: vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iaşilor] şi care a venit să facă propunerea de a trece la ortodoxie. S-a încercat o discuţie, la care a răspuns: <N-am venit să discut, ci să vă fac o propunere şi gândiţi-vă bine, până cât mâna patriarhului este deasupra capetelor dumneavoastră, protectoare.> Vorbă pe care am luat-o mai mult în ironie decât în realitate, pentru că eram păziţi de soldaţi, nici măcar în curte nu puteam coborî decât urmărit de soldat, ca să putem lua apă sau lemne pentru încălzit.

După aceea, am fost duşi la Mănăstirea Căldăruşani unde am fost ţinuţi şi acolo într-o fostă şcoală a mănăstirii. Notez că dintre călugării acelei mănăstiri au fost unii dintre ei foarte atenţi faţă de noi căutând să ne poată uşura puţin izolarea. Până astăzi ţin corespondenţă cu un diacon, de atuncea, Nichita Tatomir îl cheamă. Ne schimbăm scrisori, după cum spune el, <de mângâiere duhovnicească>.

În mai 1954 am fost transportaţi la închisoarea din Sighet. Episcopii au fost separaţi de noi. Noi, preoţii, am stat în două celule mari, fiindcă eram cei mai tineri în închisoarea din Sighet unde au fost adunaţi foşti miniştri şi generali. [Eram] probabil adunaţi la Sighet, care era foarte aproape de graniţa Rusiei, probabil cu gândul ca la un moment dat să fim trecuţi în Rusia. Fiind cei mai tineri din închisoare, noi, preoţii greco-catolici, am fost puşi la munci: tăiat lemne, spălat de rufe, măturarea coridoarelor şi la bucătărie.”

„N-au găsit nimic din acuzele pe care vroiau să le facă”

„Părinte, aţi amintit de Teoctist. Aş vrea să vă întreb dacă el a venit o singură dată să vă determine să treceţi la ortodoxism…

Dânsul a venit o singură dată. După ce am discutat în colectiv şi nu a reuşit să convingă pe nimeni, a doua zi ne-a chemat individual, pe fiecare. Când mi-a venit mie rândul, mi-a spus: <De ce nu treceţi la ortodoxie?> I-am spus: <Asta este convingerea mea!> Mi-a răspuns amabil: <Vă respect convingerea> şi am terminat. Totuşi, când ne-am mutat de la Neamţ la Căldăruşani, patru dintre noi n-au [mai] ajuns la Căldăruşani şi au ajuns acasă! Semn că pe cei patru i-a convins să treacă la ortodoxism… De altfel, şi după ce am ajuns la închisoarea din Sighet, a venit un căpitan de Securitate care a făcut aceeaşi propunere. Şi-atunci discuţii cu el, întrebându-l unii dintre noi cum [se face că] el, ateu, face propagandă pentru Biserica Ortodoxă. Supărat că nu şi-a atins scopul, s-a plâns comandantului închisorii Ciolpani, care apoi l-a izolat pe părintele Chinezu, socotindu-l probabil mai vehement în discuţii, deşi a fost destul de blând acest om, Liviu Chinezu, fost profesor de teologie la Blaj, apoi protopop la Bucureşti, având o viaţă spirituală deosebită. Şi-n închisoare era mereu cu ochi plini de lumină şi fredona. Cred că era plin de Spiritul Sfânt care-i dădea această pace interioară. El, în ‘55, s-a îmbolnăvit, l-au izolat, l-au scos dintre ceilalţi şi l-au ţinut într-o cameră mare, rece unde a şi murit, la 25 ianuarie 1955.

Părinte, în afară de Teoctist au mai existat persoane care să încerce să vă convingă să treceţi la ortodoxie?

În afară de acest căpitan de Securitate n-au mai fost alţii. Probabil că şi-au dat seama că n-au de ce… Şi ne-au ţinut acolo până în ‘55 când s-a desfiinţat închisoarea de la Sighet. Unii dintre preoţi au fost duşi la tribunale, însă toţi au fost achitaţi. Eu şi alţii am fost duşi la Securitatea din Braşov – atunci Blajul ţinea de regiunea Braşov. După patru luni de anchetă ne-au dat drumul acasă, cu bilet de eliberare, fiindcă n-au găsit nimic din acuzele pe care vroiau să le facă, <trădători de neam> sau <agitatori publici>. Deci, fără condamnare am fost <scoşi din cauză>, aşa scrie pe biletul de eliberare.

„Cine eşti?… De unde eşti?”

„La Sighet era o atmosferă de izolare completă. Trebuia să nu ştim nimic: unde suntem, cu cine suntem împreună. Totuşi, pentru că [unii] dintre ai noştri măturau coridoarele, când soldatul nu era atent, trecând pe lângă uşa unei celule, întrebam: <Cine eşti?… De unde eşti?> şi aşa am putut să aflăm de multe persoane care au fost acolo.

Într-o seară, au sosit două dube şi eram curioşi pe cine au adus. A doua zi am auzit pe unul cântând, un bariton, frumos. L-am recunoscut pe Ilie Lazăr! Deci, este Ilie Lazăr. Şi atunci am aflat că atunci a venit şi Maniu, atunci Mihalache şi alte personalităţi. A fost, apoi… l-am ştiut pe George Brătianu pe care odată l-am văzut plimbându-se în curte – că ne scotea la plimbare cu soldatul, avea o joardă în mână – după două sau trei zile George Brătianu a murit! Din ce cauză… În orice caz, a fost o moarte neaşteptată, pentru că l-am văzut plimbându-se, dar am văzut şi soldatul oarecum iritat, nu ştiu de ce. A fost omorât? A murit? Eu personal nu pot să [ştiu]… Nu se putea lua legătura cu alţii decât întâmplător, te uitai pe geam să vezi sau trecând pe lângă uşa celulei să întrebi: <Ce faci?.. Cine eşti?> Apoi, [erau] generali mulţi, foşti miniştri…”

„Exista o ierarhie clandestină”

„După ieşirea din închisoare ce activitate religioasă aţi mai avut?

Am venit la Cluj. Mi-am găsit frate, soră. Pentru că, după ce am fost eu arestat, mama şi sora, cu care locuiam împreună la Blaj, au fost scoase din casă, aruncate în stradă. Deci, am venit la Cluj şi-aici m-am stabilit. Am luat contact cu credincioşii noştri, căutând să-i întăresc în credinţă, să le botez copiii când era cazul, să le fac cateheza şi să primesc pe cei care îndrăzneau să vină la slujbele pe care le celebram în casă.

După 1966 se făcea mai mare destindere, adică puteam să ne mişcăm pe stradă fără să bănuim sau fără să ne fie frică că cineva vine după noi. Poate că totuşi veneau, dar nu se simţea. Odată eram pe stradă, mergeam cu gândurile mele, în faţă două persoane vorbeau şi odată mă observă că sunt în urma lor: <Tăceţi că suntem urmăriţi!> – mă considerau un urmăritor de-al lor. Şi, de multe ori, mergând şi eu în vreo casă a credincioşilor noştri, mă uitam [să văd dacă] nu mă urmăreşte cineva să vadă unde intru şi pe urmă să aibă neplăceri această persoană.

Dar după ‘66 activitatea preoţească a devenit oarecum mai intensă. Adunam tineri într-o casă particulară şi petreceam, în special săptămânile mari, în fiecare zi, făcându-le conferinţe religioase, făcând slujbe religioase în Joia Mare, de Vinerea Mare, de Înviere. Şi asta nu numai eu, şi alţi preoţi, în alte puncte făceau la fel.

Părinte, aveaţi legătură cu alţi preoţi? Mai exista o ierarhie, chiar clandestină?

Da. Exista o ierarhie clandestine, însă activitatea oficială era mai puţin strânsă şi fiecare preot îşi avea conştiinţa lui şi amintirea misiunii lui când s-a făcut preot să-l propovăduiască pe Hristos cu orice risc, aşa cum au făcut primii creştini.

Eu voiam să vă întreb, în această perioadă au existat legături cu Roma?

Eu n-am avut astfel de legături. Nunţiatura [Papală] a fost desfiinţată în 1950 şi nu ştiu. Probabil că or fi fost… Dintre episcopii clandestine, au fost doi care au fost consacraţi chiar la Mănăstirea Căldăruşani unde erau vechii episcopi, părintele Chinezu şi [Ioan] Cherteş. Cherteş, după ce a ieşit de la Sighet, a fost re-arestat, din nou, şi după mulţi ani de închisoare s-a retras, bolnav, n-a putut activa. Iar Chinezu a murit la Sighet. Au mai fost alţi episcopi, tot aşa, clandestini, Todea, Ploscaru, Dragomir…

Cu Biserica Ortodoxă aţi mai avut legături? Au mai existat încercări din partea lor de a vă atrage după ieşirea din închisoare?

Păi, ei au considerat că nu existăm şi n-au vrut să dea dovadă că existăm luând legătura cu noi.”

Papa Pius „n-a recunoscut, din punct de vedere bisericesc, graniţa aceasta”

„Aş vrea să revenim la perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. În perioada ocupării Transilvaniei de Nord, care erau raporturile dintre Biserica Greco-Catolică şi ocupanţi?

Am locuit la Blaj, deci n-am locuit în zona ocupată de horthyşti… Vreau însă aci să remarc un lucru: după ce Ardealul a fost ocupat de unguri, diocezele noastre greco-catolice de la Oradea şi de la Cluj s-a pus problema să fie încorporate în Mitropolia Catolică maghiară. Totuşi, Papa Pius al XII-lea n-a acceptat această propunere şi a spus că aceste două episcopii din Ardealul de Nord rămân în continuare încadrate în Mitropolia de Blaj, ceea ce dovedeşte că el n-a recunoscut, din punct de vedere bisericesc, graniţa aceasta. […]

Vă amintiţi vreun eveniment deosebit care v-a impresionat din activitatea dumneavoastră?

Orice activitate preoţească, deoarece se face în numele lui Hristos şi se face în numele bisericii, totul este învăluit într-o frumoasă taină, Taina mântuirii noastre. Aşa că, de fiecare dată când trebuia să administrez un sacrament, să celebrez o liturghie, să iau contact cu sufletele încredinţate mie, toate acestea le consideram şi le consider în continuare evenimente deosebite, Uneori fără zgomot şi fără o importanţă sensibilă, văd acolo lucrarea Spiritului Sfânt care conduce sufletele noastre spre unire cu Hristos şi astfel spre ţelul suprem al existenţei noastre, mântuirea sufletului.”

[Interviu de O. Silivestru şi V. Călin, 1994]