Elena Boroş
La 26 octombrie 1950 Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române emite o hotărâre (modificată în 15 martie 1951) prin care câteva categorii de persoane sunt scoase din casele lor şi trimise în domiciliu obligatoriu • motivaţia: „prin manifestările” lor, unii cetăţeni „dăunează construirii socialismului în RPR” • începe o mare deportare, plănuită cu ceva timp înainte, care dizlocă aproape 13.000 de familii din Banat, din apropierea graniţei cu Iugoslavia, relocându-le forţat în Câmpia Bărăganului • 18 iunie 1951: peste 40.000 de oameni (români, germani, refugiaţi basarabeni şi bucovineni, aromâni, industriaşi, hangii, intelectuali, mari proprietari de pământ), consideraţi „elemente cu un factor ridicat de risc”, „simpatizanţi ai duşmanului Tito”, „adepţi ai imperialismului” sunt deportaţi în zona aridă şi înapoiată a Bărăganului • mai mult de 2.600 vagoane de tren şi 6.000 de camioane îi duc pe deportaţi şi îi lasă în câmp, cu lucrurile pe care au apucat să le ia cu ei • pe terenurile deja lotizate, deportaţii sunt siliţi să-şi ridice mai întâi colibe şi apoi case în care aveau să locuiască unii patru ani, iar alţii toată viaţa.
Elena Boroş era născută în comuna Mereni, azi raionul Anenii Noi, Republica Moldova. În 1944, atunci când au trecut Prutul fugind din calea frontului, lăsându-şi în urmă animalele şi recoltele, ai ei s-au aşezat mai întâi la Breaza, în judeţul Buzău, unde aveau nişte cunoştinţe. Un an mai târziu, în 1945, s-au mutat în Banat, într-un sat din judeţul Timiş, unde au primit, ca refugiaţi basarabeni, 5 hectare de pământ. Au locuit în casa unor germani, împreună cu gazdele. Părinţii lucrau pământul şi aşa aveau din ce trăi. Apoi, a venit ziua deportării, 18 iunie 1951. Elena era elevă la Şcoala tehnică agricolă din Sânnicolau Mare. A fost chemată de urgenţă acasă, pentru a fi deportată împreună cu familia.
„Nu ne mai găseşti acasă, ne găseşti la gară!”
„Atuncea, într-o singură noapte, tot Banatul s-a… toţi au fost ridicaţi. Din câte mi-au spus părinţii, au zis că la 12 noaptea a venit un securist şi un poliţist [miliţian] şi le-a spus să se împacheteze că o să trebuiască să plece. Şi a doua zi am primit telefon de la tata şi mi-a zis: <Să vii urgent acasă, cu primul tren să vii acasă… Nu ne mai găseşti acasă, ne găseşti la gară!> […] Care cum ajungea la gară, aşa îi încărca în vagoane şi plecau… Eu, când am ajuns la gară, părinţii mei deja erau cu bagajele toate acolo, pe peron, şi mă aşteptau pe mine. După ce am ajuns eu, imediat i-a încărcat la vagon şi am plecat. Eu am plecat de la şcoală, mi-a rămas tot [bagajul acolo], aşa.
Erau trupe de milţie care supravegheau plecarea din gară?
Da, Securitatea… Ei, şi în fiecare era câte un… parcă securist era.
Cât a durat drumul?
Nu ştiu exact, dar ştiu că, în tot cazul, a durat câteva zile.
Şi n-aţi ştiut unde mergeţi?
Nu. Cel puţin basarabenii, din câte mi-amintesc eu, părinţii mei ziceau că probabil o să ne ducă în Siberia! Şi când am ajuns dimineaţa aici, la Niculeşti, a oprit trenul, tata a întrebat pe securist, că a văzut că ne-a tras pe o linie moartă şi a zis: <Dar ce se întâmplă? Nu mai plecăm mai departe?> Şi [ăla] a zis: <Nu, rămâneţi aici.>”
„Fiecare se întreba ce facem”
„Şi veneau nişte camioane, goale bineînţeles, luau bagajele şi… fiecare ce bagaje avea, ne urcam într-un camion şi ne-a dus la Satu Nou, aşa-zis <sat nou>, că de fapt nu era nici un sat nou, era un câmp liber. Era trasat satul, străzile şi locurile de casă, unde o să fie, câte-o parcelă de 2500 de metri. […] Unde am căzut noi [la lotul nostru], era semănat grâu. Dar erau nişte pari, aşa, de colo până colo şi [şoferul] a zis: <Aicea!> A oprit camionul, am descărcat acolo şi am rămas sub cerul liber.
Deci loturile nu le-aţi ales dumneavoastră…
Care unde a nimerit. Unde oprea şoferul şi vedea că el loc liber zicea: <Aici e loc liber, aicea descărcăm!>, ştiţi, nu era să alegi sau să te oblige. […] Ne-am descărcat bagajele acolo şi am rămas sub cerul liber şi fiecare se întreba ce facem.
Erau alţii care veniseră înainte?
Da, de exemplu, nu numai din comuna unde am fost noi, erau şi din alte comune, tot din Banat, altă garnitură care a venit, a descărcat. Deja erau multe <străzi> completate de alţii.”
Şi ce aţi făcut? Unde aţi dormit în prima noapte?
Sub cerul liber. Şi după câteva zile, pe urmă, a început toată lumea să-şi facă bordeie, să sape în pământ şi să facă bordei…
Povestiţi-mi cum a decurs viaţa după aceea.
S-a organizat un sat nou şi am făcut… fiecare şi-a făcut bordeiul, în sfârşit, nici apă nu era, că pe Bărăgan, ştiţi că e problemă cu apa. A început lumea să sape, să-şi facă fântâni şi… trebuia să mergem la fermă, la recoltat bumbac.
Din primele zile aţi fost trimişi acolo?
Nu chiar primele zile, dar cam după vreo săptămână, cred, cam aşa ceva…
Şi cine a venit să vă anunţe să vă duceţi la bumbac?
Miliţia, cum era atuncea. […]
Cum a fost plecarea dumneavoastră, cum aţi plecat din Bărăgan?
Din Bărăgan?… Păi, au mai rămas părinţii acolo, după ce s-au ridicat restricţiile…
Tot aşa, aţi fost chemaţi la Miliţie?
Tot, la fel, la fel. Acelaşi procedeu era peste tot. Şi după aceea ei au rămas acolo, li s-a dat încă un hectar de pământ la cei care au rămas, care nu aveau unde să plece şi abia cam în ’60 părinţii mei s-au mutat aici, într-o comună aproape de Bucureşti, pentru că eu mă căsătorisem, mai aveam un frate care avea servici aici, în Bucureşti, şi şi-au făcut o altă casă aici, când tata avea 60 de ani.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
