Sâmbătă, 6 aprilie, se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Pamfil Şeicaru, un reper al jurnalismului românesc, politolog, istoric, sociolog, memorialist şi pamfletar. El a fost cel care, în 1928, a înfiinţat „Curentul”, considerat cel mai combativ ziar din România perioadei interbelice, pe care l-a condus până la plecarea din ţară, în anul 1944.
Pamfil Popescu, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 6/18 aprilie 1894, Tăbărăşti, Buzău, unde bunicul său, Constantin Şeicaru, a fost preot timp de 40 de ani. Părinţii săi au fost Ana şi Haralambie.
A urmat cursurile gimnaziale la Tecuci şi cursul superior la Liceul Gh. Roşca Codreanu din Bârlad, absolvit în 1914.
Pamfil Şeicaru a debutat în 1911 în revista „Freamătul” din Tecuci cu o încercare
dramatică intitulată „Pe nemâncate”.
Om de o vastă cultură, Şeicaru va deveni şi un autor apreciat al cronicilor şi recenziilor literare, în publicaţii precum „Răsăritul”, „Junimea literară”, „Văpaia”, „Ramuri”, „Doina”, „Lumina”, „Steagul”, „România viitoare” sau „Lumea”.
A fost admis la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, în 1916 a fost nevoit să le întrerupă pe durata războiului, dar apoi le-a încheiat la Iaşi în 1918.
S-a dovedit un talent înnăscut pentru litere, însă a dat dovadă şi de un curaj pe care nu mulţi l-au demonstrat. El a fost decorat chiar când se afla pe front, în timpul Primului Război Mondial, cu Ordinul Mihai Viteazul în rang de Cavaler, iar guvernul francez îi va acorda „Croix de Guerre”.
După război, îşi alege pseudonimul de Pamfil Şeicaru, sub care va publica de aici înainte.
În anul 1919 a scos la Bucureşti, apoi la Cernăuţi, împreună cu Cezar Petrescu, revista „Hiena” (1919-1924), iar din anul 1921, a fost director al cotidianului „Ora” din Bucureşti.
În 1923 a fost angajat la ziarul „Cuvântul”, ca șef-redactor, proprietar fiind ing. Titus Enacovici, iar în anul 1924 a fost ales președinte al Sindicatului ziariștilor.
După ce va vinde o parte din averea sa şi a soţiei, Constanţa Pătraşcu, la 11 ianuarie 1928, a înfiinţat ziarului „Curentul”, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale, Şeicaru fiind ziarist şi director.
Curentul şi publicaţiile sale au impus în jurnalistica românească interbelică o ţinută înaltă, rivalizând cu cele mai importante jurnale europene.
Tot în acea perioadă, se va implica şi în viaţa politică, în anii 1928, 1931 şi 1933, fiind ales ca deputat independent.
Este ctitor al Mănăstirii „Sf. Ana” din Orşova, construită între anii 1936-1939 în memoria tuturor eroilor care au căzut pentru o Românie Mare. Înălţarea mănăstirii constituie o mulţumire a cunoscutului ziarist adusă lui Dumnezeu, pentru că l-a ocrotit pe durata primului război mondial, de la Orşova la Mărăşeşti. Se cunoaşte că, fiind într-un tranşeu pe coama dealului unde a înălţat mănăstirea, care are drept hram numele mamei sale, a fost îngropat de explozia unui obuz.
De numele lui Pamfil Şeicaru este legat şi „Drumul Eroilor” care urca din centrul Orşovei până aproape de cer, unde s-a zidit sfânta mănăstire şi care a fost, pe parcursul a 1.500 de metri, străjuit de şapte troiţe, câte una pentru fiecare regiment care a luptat, în 1916, la Alion, Orşova şi Cerna, împotriva nemţilor.
Mănăstirea, care trebuia să poarte hramul Sfânta Ana (după numele mamei lui Șeicaru), nu a fost sfințită imediat după încheierea lucrărilor de construcție.
În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”, spunea el. Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939 a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii din Europa acelui timp. În anii războiului, au rămas celebre polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed de la postul de radio BBC.
Pamfil Şeicaru a fost un apropiat al Casei Regale (Carol al II-lea în special), considerând că doar monarhia dă unui popor liniștea naturală a unei nații. În schimb declara, chiar din poziția de deputat, că niciun parlament nu va face bine unui popor pe termen lung, ci doar va duce la decizii pripite și interesate care nu vor sluji oamenilor.
În anii interbelici, Pamfil Şeicaru a suţinut numeroase conferinţe la Radio România. Printre acestea se află „Charles Maurras” – 15 iulie 1938, „Cultul eroilor” – 18 mai 1939, „Gazetarul Eminescu” – 18 iunie 1939, „Nicolae Iorga – comemorare” – 15 octombrie 1942 sau „Deschizători de drumuri în cultura românească modernă”.
Pamfil Şeicaru a fost şi membru al Consiliului de Administraţie al Radio România (1935-1938).
În anul 1941, tirajul „Curentului” depășea 200.000 de exemplare, iar duminica depăşea cifra de 300.000, pentru că apăreau suplimentele: „Curentul familiei” și „Curentul pentru copii”. Din 1939, editura înființată care purta numele ziarului publica „Evenimentul” și „Rapid”. Creșterea tirajului însemna venituri uriașe, iar până la dispariția ziarului, au semnat articolele nume ilustre precum Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Romulus Dianu și alții.
Pe lângă reușita socială, ziarul a însemnat și prosperitate pentru directorul lui: un conac și o fermă la Ciorogârla, anexă la casa din București, trust cu palat și tipografie proprie.
Presimţind probabil vremurile ce aveau să vină, Pamfil Şeicaru decide să părăsească România în 1944, anul în care Armata Roşie a ocupat România.
Ocuparea de către sovietici, la 20 septembrie 1944, a imprimeriei ziarului şi editarea de către aceştia în acel spaţiu tipografic a „Buletinului Armatei Roşii“ au dus la încetarea apariţiei gazetei „Curentul“, a cărui existenţă de 17 ani fusese dominată de personalitatea lui Pamfil Şeicaru.
Primul pas concret în procesul de excludere a sa din breasla ziariştilor profesionişti s-a înfăptuit pe 16 octombrie 1944, când a fost dată publicităţii prima listă de ziarişti cărora li s-a ridicat dreptul de a publica, între gazetarii respectivi fiind menţionat şi numele lui Pamfil Şeicaru.
După anul 1945, odată cu venirea comuniștilor, Mănăstirea „Sf. Ana” din Orşova a fost transformată în restaurant.
În 1945 s-a stabilit în Spania, ţară în care a locuit până în 1974 – mai întâi la Palma de Mallorca, apoi la Madrid – , iar din 1974 s-a mutat în Germania, unde a şi murit. După plecarea din ţară, a avut ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susţină cauza României după încetarea războiului.
În 1945 a fost condamnat la moarte în contumacie de comunişti. A fost judecat în procesul ziariştilor „criminali de război vinovaţi de dezastrul ţării”(22 mai – 4 iunie 1945) şi condamnat „la pedeapsa capitală şi degradare civică pe timp de 10 ani, urmând a executa pedeapsa cea mai gravă”. Încadrarea de „criminal de război” şi condamnarea la moarte s-ar fi făcut pe baza activităţii sale de gazetar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi a unor chitanţe de încasare descoperite de Aliaţi în arhivele Ministerului de Externe de la Berlin şi predate guvernului român. Proprietatea sa de la Ciorogârla, primită în calitate de purtător al ordinului „Mihai Viteazul”, a fost pusă temporar la dispoziţia lui Mihail Sadoveanu (până în 1949), iar clădirea ziarului „Curentul” a fost iniţial preluată de trupele sovietice, care au editat aici „Buletinul Armatei Roşii” şi transformată ulterior în sediu al Securităţii din RPR.
În mod aproape firesc la 31 august 1946 a fost inclus pe listele negre ale Siguranţei statului.
În exil, a colaborat cu mai multe ziare şi reviste spaniole şi germane.
A scris şi lucrări de istorie, precum „Istoria partidelor politice în România” (1958) sau „Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist” (I-II, 1963).
Tot în exil a publicat volumele „Pax Americana o Pax Sovietica”, 1947, „La Roumanie dans la Grande Guerre”, 1968, „Karl Marx – Însemnări despre România”, 1968, „Die Donau – Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen”, („Dunărea – fluviu a cinci mări. O problemă europeană în lumina controverselor româno-sovietice”), 1975 şi „Adevăruri care trebuie amintite”, 1980.
În 1966, Ceauşescu l-a graţiat în urma unei ample acţiuni a Securităţii, după care, se spune, a fost ajutat financiar să publice articole şi cărţi favorabile politicii de independenţă a lui Ceauşescu faţă de Moscova. Aceastea, ca şi colaborarea sa ulterioară cu Securitatea sunt, însă, aspecte încă neelucidate pe deplin. Ca şi o altă informaţie: celebrul gazetar vine incognito, însoţit de ofiţeri DIE, în perioada 20-28 august 1977 la Bucureşti, unde va participa la parada de la 23 august…
Ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut la Műnchen (1975-1977) şi Dachau (1977-1980), o localitate în apropiere de Műnchen, intrată în istorie prin lagărul de exterminare înfiinţat aici de nazişti, unul dintre multele simboluri ale ororilor din cel de al doilea război mondial.
La 24 martie 1975, Mănăstirea „Sfânta Ana”, ctitoria sa, a fost donată, printr-un act notarial redactat la München, Patriarhiei Române din Bucureşti.
În ianuarie 1978, la Műnchen, a contribuit la apariţia unei noi serii a ziarului „Curentul”.
Pamfil Şeicaru a murit la Dachau, în Germania, la 21 octombrie 1980.
La moartea sa, Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român şi eminent ziarist”.
În anul 1990, Mănăstirea Sfânta Ana, ctitoria lui Pamfil Şeicaru, a fost preluată de Mitropolia Olteniei și la 2 decembrie 1990 a fost sființită de episcopul Damaschin Coravu, vicar al Mitropoliei Olteniei.
În 17 februarie 1991, rămăşiţele sale pământeşti sunt aduse în ţară şi reînhumate în Cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti, unde sunt înmormântaţi părinţii lui.
La 20 octombrie 2005, osemintele lui Pamfil Şeicaru sunt strămutate la Mănăstirea cu hramul „Adormirea Sfintei Ana” de pe Dealul Moşului, Orşova, pe care a ctitorit-o în perioada interbelică.
Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” Buzău, în parteneriat cu Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR) – Filiala Buzău, a organizat marţi, 24 octombrie 2023, manifestarea dedicată evocării lui Pamfil Şeicaru: „De la presa scrisă la presa on-line, perspective”. Programul evenimentului a inclus premierea celor mai bune reviste şcolare, susţinerea conferinţei „De la presa scrisă la presa on-line, perspective”, de către Ovidiu Zanfir, secretar UZPR, susţinerea conferinţei: „Repere istorice în presa buzoiană”, de către Stan Brebenel, preşedinte Filiala UZPR Buzău, susţinerea conferinţei: „Exilul lui Pamfil Şeicaru”, colonel în rezervă şi profesor asociat Mihai Goia. La manifestare au participat elevi din redacţiile revistelor şcolare, profesori, scriitori, jurnalişti, membri UZPR.
Spre a-i cinsti amintirea, într-o anexă a mănăstirii „Sf. Ana” din Orşova s-a amenajat un muzeu Pamfil Şeicaru şi o bibliotecă unde, anual, la 15 ianuarie, Fundaţia Lumina din Drobeta Turnu Severin organizează un festival de literatură dedicat poetului nepereche al limbii române – Mihai Eminescu, în cadrul căruia sunt decernate şi premiile pentru publicistică „Pamfil Şeicaru” unor condeieri de seamă.
