Cina de Taină, în viziuni artistice clasice și moderne

Cina cea de Taină a fost reprezentată în artă, de-a lungul veacurilor, ca episod biblic major ce s-a petrecut pe Dealul Sionului din Ierusalim, în apropiere de Biserica Adormirii. În sala numită Cenaculum, Mântuitorul a stat pentru ultima dată la masă împreună cu cei 12 apostoli, în Joia Mare, când a transformat pâinea și vinul în Trupul și Sângele Său, acest moment marcând începutul Euharistiei/Împărtășaniei. Încă de la mijlocul secolului al VI-lea, două miniaturi dintr-o Evanghelie greacă îi înfățișează pe apostoli așteptând să primească Împărtășania. Mai târziu, o altă ilustrație purtând titlul „Cina Domnului” Îl arată pe Iisus înveșmântat ca un preot, binecuvântând, iar într-unul dintre cele 13 mozaicuri ale Patimilor și Învierii lui Hristos, de secol VI, de la biserica Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, Italia, la fel ca în scenele de banchet din catacombe din secolul al III-lea, care sunt alegorii multivalente, apostolii sunt așezați în jurul unei mese semicirculare, pe care se află pâine și pește. Într-o domianntă de auriu, albastru și griuri, Iisus nu este plasat în mijlocul ucenicilor Săi, ci în stânga compoziției, urmat de apostolii descriși din față, cu excepția ultimului dintre ei, care este în profil, sugerându-l pe Iuda. Fresca tratând tema Cinei, aparținând atelierului artistului Vitale da Bologna, de la mijlocul secolului al XIV-lea, de la Abația Pomposa, Italia, aduce elemente neobișnuite pentru perioada de execuție, plasându-i pe apostoli la o masă rotundă și reușind să contureze cu precizie chipurile atât din față, cât și din profil. Piesa de altar Maesta a italianului Ducio di Buoninsegna, din anii 1308–1311, comandată pentru cinstirea Fecioarei cu Pruncul, aflată la Museo dell’Opera del Duomo din Siena, prezintă între cele 26 de scene narative ale Patimilor, de pe reversul panoului, și Cina cea de Taină, în paleta caldă sieneză, cu tonuri de roșu, brun și ocru, apostolii fiind așezați de o parte și de cealaltă a unei mese dreptunghiulare. Pe masă sunt așezate castroane de lemn, cuțite, un ulcior decorat și o farfurie cu mielul pascal, anunțând sacrificiul. Joos van Wassenhove (Justus van Gent sau Giusto di Gand), un pictor flamand care s-a mutat din Flandra în Italia, unde a lucrat pentru Federico da Montefeltro, duce de Urbino, aduce o viziune diferită în lucrarea sa Cina cea de Taină sau Comuniunea Apostolilor, din 1474, de la Palatul Ducal. Apostolii stau îngenunchiați de o parte și de cealaltă a lui Iisus, care este în centrul compoziției, în picioare, nu la masă, în timp ce în dreapta sunt introduse personaje noi, în spatele unora dintre apostoli, între acestea fiind descriși ducele și fiul său Guidobaldo.

În fresca sa de la vechea mănăstire dominicană a Sfântului Marcu din Florența, Fra Angelico îi înfățișează în scena Cinei celei de Taină, în tonuri pastelate, într-un spațiu descriind chiar refectoriul locașului, pe Iius în picioare, la o masă în formă de L, ceilalți fiind îngenunchiați în fața mesei, în dreapta, în timp ce o femeie se roagă la capătul din stânga. Gesturile lor semnifică rugăciune și smerenie, unii dintre ei stând cu palmele împreunate, alții încrucișându-și brațele peste piept. Între frescele realizate de Giotto din Bondone, la începutul secolului al XIV-lea, pentru Capela Scrovegni din Padova, se numără și Cina cea de Taină, în care personajele, cu trăsături distincte fiecare, sunt așezate la o masă dreptunghiulară, cu Mântuitorul în centru, privind spre ucenicul din dreapta Sa, într-un echilibru sugerat de ritmul cromatic între culorile calde și cele reci și o gradație fină a tonurilor, într-o atmosferă cu tușe bizantine ce sporesc expresivitatea imaginii. Renascentistul italian Domenico Ghirlandaio a pictat Cina cea de Taină în trei fresce separate, prima dintre acestea fiind cea de la Abația benedictină San Michele Arcangelo din Passignano, a doua de la refectoriul Mănăstirii franciscane Ognissanti, ultima fiind la Mănăstirea dominicană San Marco din Florența. În fresca de la Passignano, personajele sunt distribuite într-un spațiu sugerând profunzimea, atrăgând atenția asupra înșiruirii rectilinii a personajelor, îndreptate spre privitor, în timp de Iisus este de partea opusă a mesei, cu spatele spre privitor și cu fața spre ucenicii Săi. Ritmicitatea alinierii aportolilor se regăsește în elementele de decor, dublate de gesturile lor. La rândul său, fresca de la Ognissanti accentuează expresiile faciale și gesturile diferite ale apostolilor, așezați la o masă în formă de U, situată pe întregul perete lateral estic al trapezei, fereastra deschisă de la etaj incluzând priveliști cu fazani, șoimi și chiparoși. Fresca de la San Marco arată, de asemenea, un interes pentru o descriere realistă a spațiului și figurilor plasate la o masă tot în formă de U, sub două arcade de dimensiuni diferite. Un element diferit aici este prezența unui crucifix pictat chiar deasupra lui Iisus, indicând iminentul său sacrificiu, păunul care se vede la ferestruica din dreapta sus simbolizând Învierea Lui. Acoperind un perete al sălii de mese de la Mănăstirea Santa Maria delle Grazie din Milano, Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci, realizată între 1494 și 1497, a  fost declarată de UNESCO patrimoniu al umanității. Cea mai cunoscută și mai reprodusă imagine pe această temă biblică i-a fost comandată genialului renascentist de patronii săi, Ludovic Sforza, zis și Ludovico il Moro, Duce de Milano, și Beatrice d’Este, ducesă de Milano, soția conducătorului milanez. Compozitia este marcată ritmic de o rigoare geometrică renascentistă, cu scena împărțită în patru sferturi, totul gravitând în jurul figurii lui Hristos, închis într-un triunghi ideal, în centru, la o masă lungă, în timp ce apostolii sunt împărțiți în patru grupuri de câte trei, dispuse la dreapta și la stânga lui Iisus, așa încât toate personajele să fie cu fața spte privitor. Pentru a-I da mai multă proeminență, Leonardo L-a așezat pe Iisus în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj dominat de imaginea cerului, în timp ce o serie de panouri din spatele apostolilor construiesc o perspectivă ce duce în spatele încăperii. Fiecare apostol are gesturi și expresii individualizate, în continuă mișcare, iar unitatea compozițională și utilizarea luminii oferă spectatorului iluzia de a participa la Cina Mântuitorului. Trei dintre ucenicii lui da Vinci au făcut copii ale operei maestrului lor, la începutul secolului al XVI-lea. Giampietrino a făcut o copie la scară largă, aflată acum la Academia Regală de Arte din Londra, a doua copie i-a aparținut lui Andrea Solari, aflându-se la Muzeul Leonardo da Vinci din Belgia, în timp ce a treia copie, de Cesare da Sesto, se află în Biserica Sfântul Ambrogio din Elveția. Destinată retablului bisericii evanghelice Stadtkirche St. Marien din Wittenberg, Cina cea de Taină din 1539 semnată de Lucas Cranach cel Bătrân este reprezentată pe panoul principal, apostolii și Iisus fiind așezați la o masă rotundă, dar chipurile lor sunt cele ale unor personaje ale vremii, incluzând un portret al lui Luther, dar și unul al artistului. La rândul său, Lucas Cranach cel Tânăr, fiul artistului, într-un retablu din 1565 îi descrie pe apostoli, cu excepția lui Iuda, prin asemănarea cu unii nobili sau clerici protestanți ai vremii.

În contrapunct cu aceste interpretări ale Euharistiei, secolul al XVI-lea aduce imagini mai dramatice ale Cinei celei de Taină, unele îndepărtându-se de schema compozițională folosită de Leonardo, personajele fiind îmbrăcate în veșminte din epoca artiștilor și devenind mai active. În versiunea lui Bassano (Jacopo dal Ponte), din 1546, spre deosebire de celebra frescă a lui Leonardo, care prezintă o încăpere spațioasă, cu ferestre care se deschid spre cer, aici camera este mică și înghesuită, fără ferestre, iar apostolii au straie modeste de pescar, gesticulând într-un ritm alert, expresiile lor faciale variind de la nedumerire la ceea ce ar putea fi perceput ca acuzație. Niciunul dintre ei nu se uită direct la Iisus, iar El privește drept, în afara tabloului. Într-un spațiu aglomerat, în centrul cadrului, pe marginea mesei e așezată o carafă cu vin roșu, a cărei culoare este evidențiată de albul faței de masă, sugerând sângele ce avea să fie vărsat. Cina cea de Taină a celui mai renumit pictor flamand, Peter Paul Rubens, realizată în anii 1630 – 1631, pentru Biserica St. Rombout din Mechelen, Belgia, îi descrie pe Iisus și pe apostolii Săi îngrămădiți în jurul unei mese, într-o discuție aprinsă, cu Iuda stând la un colț al mesei, întors spre privitor, în diagonală față de Iisus, aflat în centru, cu aureolă, în veșmânt roșu. Privind în sus, spre Tatăl Ceresc, El ține o bucată de pâine în mâna stângă și are o cupă de vin în fața Sa, fiind figura cea mai luminată din compoziție, într-un contrast tăios cu fundalul închis. Ca în multe descrieri ale artiștilor nordici, un câine rozând un os poate fi văzut la picioarele lui Iuda, probabil sugerând un contrapunct între credință și trădare. Și Cina semnată de Jacopo Tintoretto, de la Basilica San Giorgio Maggiore din Veneția, e diferită de reprezentările tradiționale. În centrul compoziției, pe diagonală, Iisus oferă o bucată de pâine unuia dintre apostoli, Tintoretto extinzând aici sensul Euharistiei, prin implicarea tuturor creaturilor, inclusiv a servitorilor. Există un sentiment neobișnuit de mișcare care contrastează cu reprezentările mai statice precum cele ale lui Leonardo sau Fra Angelico. Folosirea luminii în care este învăluit Iisus, cât și cea venind de la ceata de îngeri din planul superior contrastează cu fundalul întunecat, rezultând un efect aproape cinematografic. Tintoretto a conceput o imagine ce poate fi văzută simultan din două unghiuri posibile și, cel mai important, de două tipuri diferite de privitori. Așezați în naos, credincioșii privesc pictura din dreapta lor și se găsesc în fața mesei, asistând la împărtășirea apostolilor. În același timp, privind din spatele altarului, călugării văd Cina cea de Taină în stânga lor și aproape simt că stau la masa lui Hristos, lângă apostoli. Această Cină rămâne una dintre cele mai inspirate și vizionare lucrări ale lui Tintoretto, cu formele sale angelice nemateriale, învolburate, care întruchipează miracolul continuu al transformării pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. În secolul al XVIII-lea, peste ocean, Marcos Zapata, unul dintre ultimii maeștri ai Școlii de la Cusco, Peru, realiza pentru Catedrala din Cusco, un edificiu în stil renascentist, cu un interior în care se îmbină barocul, goticul târziu și platerescul, o lucrare cu tema Cina cea de Taină, în care fuzionează elemente ale religiei creștine cu cele ale culturii andine. Hristos este așezat cu discipolii Săi în jurul unei mese în centrul căreia se vede un porcușor de Guineea (cuy) în locul mielului pascal, alături de alte elemente tipice ale regiunii: ardei iute, porumb și fructe exotice, care coexistă cu simbolurile occidentale – pâinea și vinul. Iuda e portretizat cu chipul lui Francisco Pizarro González, celebrul cuceritor spaniol al Imperiului Inca, sugerând amestecul culturii native în colonialismul european cu noua religie adusă de conchistadori, creștinismul. În plus, Zapata reprezintă două pasaje din Biblie în lucrarea sa: Iisus luând Ultima Cină cu discipolii Săi și Răstignirea, inclusă în partea stângă a tabloului. În 1955, inegalabilul reprezentant al suprarealismului, Salvador Dalí (Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí Domenech), propune în El Sacramento de la Última Cena, un manifest artistic temerar, o reprezentare modernă inspirată de opera Leonardo da Vinci, combinând elemente geometrice, cu un dodecaedru dominând compoziția, într-o prezentare simbolică a ritualului euharistic. Iisus, înfățișat blond și bărbierit, proiectat într-o lumină aurie, pe un fundal descriind golful stâncos din Port Lligat, arată în sus, spre un tors uman ce pare a pluti deasupra Sa, cu brațele întinse, o aluzie la Înălțarea Sa, dar și la omniprezența Tatălui Ceresc și la comuniunea prin Împărtășanie. Spațiul celest este tărâmul Tatălui, care aruncă o umbră asupra arhitecturii pământene aproape invizibile, îmbrățișând și cerul, și pământul. Așezarea apostolilor în jurul mesei, îngenunchiați – câte cinci în stânga și în dreapta lui Iisus și doi de partea cealaltă a mesei, cu spatele spre privitor, este simetrică, repetată în oglindă, în timp ce înreaga imagine este construită conform unor rapoarte matematice complexe, Dalí dorind să pună accentul pe comuniunea celestă a numărului doisprezece: douăsprezece ore ale zilei, douăsprezece luni ale anului, douăsprezece pentagoane în dodecaedru și cei doisprezece apostoli în jurul lui Hristos. Figurile pictate nu sunt importante prin personalitatea lor, ci prin acţiunile lor de rugăciune și închinare, ei îndreptându-și atenția spre altar, nu direct spre Hristos, și fiind inspirați de misterul euharistic sugerat de prezența pâinii și a vinului pe masă, semne vizibile, într-o realitate intangibilă.

Tema biblică a Cinei celei de Taină este reinterpretată în secolele XX și XXI de mulți artiști, care i-au suprapus atitudini complexe și trăiri proprii, utilizând elemente din compoziția lui Leonardo, dar mutând accentul de la semnificația religioasă la sublienierea perenității valorilor culturale fundamentale, ignorate sau subapreciate în societățile moderne. În 1986, americanul Andy Warhol, o legendă Pop Art, avea să realizeze lucrarea de mari dimensiuni intitulată Sixty Last Suppers, o compoziție reptitivă, bazată pe Cina cea de Taină a lui Leonardo, un joc complex al semanticii vizuale, expusă pentru prima dată la Milano, în ianuarie 1987. Mai mult decât o demonstrație de reverență pentru capodopera lui Leonardo, sau chiar o dezvăluire a credinței sale catolice, criticii cred că Sixty Last Suppers constituie o mărturisire a conflictului pe care l-a simțit artistul între credința și sexualitatea sa și, în cele din urmă, o căutare a mântuirii. Reelaborarea în 1990 de către artistul indian de secol XX, Francis Newton Souza, a temei biblice a Cinei subliniază durabilitatea acesteia peste veacuri. În reinterpretarea lui Souza, figurile contorsionate ale personajelor exprimă consternare, în timpă de Iisus se uită calm spre privitor. Reluând elemente tehnice din cubism și expresionism, Souza recurge la o paletă cromatică simplă, într-un joc lejer al complementarelor, conturând figurile personajelor cu tușe negre ferme. Artistul contemporan britanic-nigerian Yinka Shonibare propunea, în 2013, un grup sculptural intitulat Last Supper (after Leonardo), transformând tema biblică într-o modalitate de a denunța colonialismul. 13 manechine din fibră de sticlă, fără cap, în mărime naturală, cu veșminte de epocă europene, croite din textile africane, viu colorate și brodate, sunt așezate de-a lungul unei mese pline de vaze din argint, articole din sticlă și veselă antică, alimente din fibră de sticlă și rășină. Structura panistorică denunță excesele culturii imperiale și venerarea luxului și amintește de valorile nepieritoare ale culturii și religiei, cum este Cina lui da Vinci. Cina cea de Taină datând anii 1936-1945, din cadrul unei serii de opere dedicate vieții lui Iisus, realizată de artistul polonez de secol XX Antoni Wyrodek, este un basorelief săpat în sare, la Capela Sfintei Kinga, un lăcaș de cult situat sub pământ în mina de sare Wieliczka din Polonia. Panoul reproducând opera lui Leonardo redă cu meticulozitate perspectiva și detaliile operei renascentiste, cu o atenție specială pentru detalii. Și nu numai panourile de pe pereți sunt sculptate în blocuri de sare, ci întreaga capelă: podeaua, tavanul, altarul, statuile și chiar candelabrele. Capela poartă numele sfintei ocrotitoare a Poloniei (și Lituaniei), o maghiară din secolul al XIII-lea, care s-a căsătorit cu prințul polonez de Sandomierz, după moartea căruia a dăruit săracilor toate bunurile rămase și s-a alăturat Ordinului Clariselor, atașat ordinelor franciscane. Creat la aproape cinci sute de ani după Leonardo da Vinci, Self-Portrait Looking at The Last Supper (Autoportret privind Cina cea de Taină) semnat de artista franco-americană Marisol (Maria Sol) Escobar combină elemente definitorii ale practicii sale artistice, precum materiale găsite, subiecte din istoria artei, cultura populară, satira și autoportretul, într-un ansamblu sculptural monumental, pentru care a transpus capodopera renascentistă în formă tridimensională. Multă vreme interesată de pictura renascentist italiană și de opera lui Leonardo în special, Marisol a recreat cu fidelitate Cina pe care Hristos a împărtășit-o cu apostolii, înainte de Răstignirea Sa, înfățișând reacția fiecărui discipol la anunțul că unul dintre ei avea să Îl trădeze. Ambiguitățile dintre realitate și iluzie, volum și spațiu din opera lui Leonardo rezonează în reconstrucția lui Marisol, unde figurile așezate nu sunt nici complet rotunjite, nici în mod constant plate, ceea ce face ca percepția privitorului să se schimbe între două și trei dimensiuni. Marisol a cizelat figura centrală a lui Hristos dintr-un bloc de piatră gri găsit în New York și a asamblat restul personajelor dintr-o gamă de materiale – lemn, placaj, ipsos și aluminiu. Autoportretul artistei plasat în fața mesei, privind scena Cinei, este o invitație adresată și privitorului de a-i descoperi semnificația religioasă și culturală. (Cristina Zaharia)