DOCUMENTAR: Reprimarea mişcărilor studenţeşti din România anului 1956

„Jos rusa şi marxismul!”, „Vrem ştiinţă, nu politică în universitate!”, „Urmaţi exemplul studenţilor unguri, cehi şi poloni!” – manifestele studenţilor din Bucureşti, noiembrie 1956

Pentru lagărul comunist, anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată prin intervenţia brutală a trupelor sovietice. Cu toate că nu au reuşit să determine o schimbare de regim, mişcările studenţeşti din 1956 au arătat că exista un puternic curent împotriva comunismului şi un tineret dispus să facă sacrificii pentru exprimarea punctului său de vedere. În România, cei care au reacţionat imediat au fost studenţii. Toată lumea aşteapta o manifestare cu caracter general. Bazat pe precedentul de la Budapesta, populaţia aştepta  un semnal. Studenţii erau interpelaţi pe stradă, fiind întrebaţi “Ce aşteaptă?”, “Ce fac?”.

În câteva centre universitare au avut loc, în octombrie-noiembrie 1956, proteste soldate cu numeroase arestări şi exmatriculări. Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la Timişoara, unde au fost efectuate 2.000 arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj s-au constituit grupuri, care au încercat o solidarizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia autorităţilor a fost imediată – arestarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurarea unor profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşti care să supravegheze activităţile studenţilor. Arestările şi exmatriculările vor continua până în 1959.

Mulţi dintre studenţi, printre care nume cunoscute ca Nicolae Labiş, Ioan Holender sau Paul Goma, şi-au văzut cariera distrusă sau, numai după o lungă perioadă de timp, au reuşit să găsească alte modalităţi de a se realiza. Majoritatea au făcut ani grei de închisoare.

S-a scris puţin despre mişcarea studenţească din Bucureşti din 1956. Acţiunile studenţilor şi represiunea care a urmat nu au fost analizate. Cruzimea represiunii revoltei studenţeşti din România în 1956 a fost relevată în parlamentul român la 19 octombrie 1999. Acţiunile revendicative studenţeşti au fost amintite de câteva ziare. Într-un serial al televiziunii române, un episod scurt a fost dedicat mişcării studenţeşti cu relativ puţine informaţii. În linii mari însă, mişcările studenţeşti din 1956 au fost uitate de autorităţi şi de marele public. Abia în decembrie 2006, Raportul Final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a dedicat un capitol acestor evenimente.

Puţini au fost cei care şi-au publicat memoriile din acea perioadă. Dintre ele poate fi citat articolul publicat de Mihai Stere Derdena, O jumătate de veac de rezistenţă, în 2002.  Steliana Pogorilovschi (Stela Covaci), care fusese studentă la facultatea de ziaristică, a fost extrem de afectată psihic, revenindu-şi foarte greu şi trăind dintr-o pensie mizeră de fost deţinut politic. În 2006, a publicat la editura Vremea, „Persecuţia”, o carte despre mişcarea studenţească anti-comunistă, Bucureşti, Iaşi (1956-1958) Nume de cod: Frăţia paleolitică”. După mulţi ani de tăcere, unul dintre studenţii condamnaţi, Florin Constantin Pavlovici a publicat un volum „Tortura pe înţelesul tuturor” în care relatează experienţa sa personală din acea perioadă.

Evenimentele din Polonia, care au determinat eliminarea conducătorilor stalinişti şi aducerea la putere a lui Władysław Gomułka la 19 octombrie 1956, au agitat spiritele tineretului universitar din ţările comuniste din răsăritul Europei. Starea de agitaţie din Polonia începuse să se extindă spre Ungaria. Studenţii unguri au hotărât să organizeze o demonstraţie paralelă de susţinere a polonezilor. La manifestaţia din după amiaza zilei de 23 octombrie 1956, studenţii au citit proclamaţia lor, eveniment care a constituit declanşarea revoluţiei maghiare.

Chiar dacă în România nu au avut loc manifestaţii studenţeşti de susţinere a lui Gomułka, similare celor din Ungaria, majoritatea studenţilor din România erau în parte informaţi prin posturile de radio occidentale, inclusiv Europa Liberă. Considerau evenimentele din Ungaria un model care demonstra că, în condiţiile regimului comunist, studenţii reprezintă grupul care trebuie să pornească asemenea acţiuni care pot implica şi păturile largi ale populaţiei.

Încep discuţii în diferite universităţi, în cadrul cărora se ridică problema oportunităţii trecerii la acţiuni similare cu cele din Ungaria. Conştienţi că orice cadru organizatoric riscă să atragă atenţia şi reacţia organelor de securitate, studenţii nu au format comitete care puteau fi considerate de către autorităţi organizaţii clandestine; în schimb, apar grupuri de acţiune locală, la nivel de facultăţi.

La Bucureşti, grupurile cele mai active au fost cele din facultăţile de Ştiinţe Juridice, Filologie, Teatru, Medicină, Arhitectură, Politehnică, Filozofie precum şi de la Institutul Medico-Militar. A fost mult mai rezervată reacţia studenţilor de la majoritatea instituţiilor de învăţământ tehnic (Petrol şi Gaze, Agronomie), de la facultăţile de Matematică, Geografie şi Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi de la Institutul de Ştiinţe Economice.

Dacă revolta din Ungaria era admirată, exista şi o anumită reţinere cu privire la Imre Nagy, conducătorul revoluţiei din Ungaria. Imre Nagy trăise practic în Uniunea Sovietică din anii 1920 iar românii, în general, considerau conducătorii comunişti aduşi de tancurile Armatei Roşii ca fiind de departe mai răi decât cei care trăiseră în ţară.

Cei care urmăreau situaţia din Ungaria erau preocupaţi în acelaşi timp şi de situaţia internaţională. Deşi posturile de radio occidentale îi asigurau pe revoluţionari de sprijinul Vestului, studenţii din România se aşteptau la mai mult decât simple vorbe şi priveau cu multă îngrijorare atitudinea pasivă şi lipsa unei intervenţii militare a Statelor Unite şi a puterilor Vest-Europene.

Cu toate aceste rezerve, primele acţiuni de protest ale studenţilor au început la Bucureşti încă din primele zile după revoluţia din Ungaria. Evenimente asemănătoare au avut loc şi în alte centre universitare, în special la Timişoara, Cluj şi Iaşi. Chiar dacă au existat unele informaţii despre starea de spirit din alte centre universitare, în condiţiile existente atunci în România, nu era posibilă coordonarea acţiunilor de protest ale studenţilor din diferitele centre universitare.

O primă manifestare porneşte de la studenţii de la Facultatea de Filologie care îl cheamă pe Iosif Chişinevschi, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, să răspundă la o listă de întrebări întocmită de toţi studenţii. Alegerea lui Chişinevschi ca interlocutor nu era determinată doar de poziţia sa în guvern. Spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări comuniste din estul Europei, în România nu se făcuseră schimbări majore în conducerea partidului comunist după moartea lui Stalin. Gheorghe Gheorghiu-Dej continua să conducă ţara cu aceleaşi metode autoritare. Totuşi s-a aflat că la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din Martie 1956, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi se opuseseră lui Gheorghiu-Dej, susţinând necesitatea unei liberalizări în spiritul celei a lui Hruşciov, propunere net respinsă de Gheorghiu-Dej. De aceea, pentru unii studenţi, Iosif Chişinevschi, care susţinuse ideea unei liberalizări, oricât ar fi fost de relative, părea un interlocutor mai favorabil decât alţi conducători comunişti.

Întrebările puse au îmbrăcat mai mult forma unor proteste care, măcar aparent, nu ridicau probleme de ordin ideologic. Dintre aceste întrebări se pot menţiona:

   Dacă regimurile din cele două ţări sunt identice şi internaţionalismul comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, din moment ce această provincie este românească din punct de vedere istoric?
   De ce ţăranii sunt nevoiţi să facă coşciuge pentru copii din ulucele de la garduri când România are o  producţie însemnată de lemn?
    De ce se vinde pâinea pe cartelă într-o ţară agricolă?
    De ce se cumpără vin artificial din Bulgaria?
    De ce nu există peşte pe piaţă?
    De ce se vând Vietnamului contoare electrice la un preţ care nu acoperă nici măcar costul lăzilor de ambalaj?
    De ce se furnizează gaz metan Ungariei doar contra unor proiecte pentru uzine de prelucrare a gazului metan?

Scopul acţiunii nu era atât obţinerea unor răspunsuri la acest tip de întrebări. Intenţia era de a sonda dacă măcar unii conducători comunişti erau dispuşi să înceapă un dialog. De aceea, întrebările se concentrau asupra aspectelor economice şi nu ridicau probleme politice sau ideologice. Dar era evident că nici vinul artificial bulgăresc, nici contoarele electrice pentru Vietnam, nu reprezentau preocuparea majoră a studenţimii din România. Aceste întrebări erau doar un semnal trimis conducerii de partid că există o intenţie de dialog, nu de confruntare ideologică.

După cum se aşteptau mulţi din conducătorii studenţilor, Iosif Chişinevschi, ca alţi conducători comunişti din guvern, nu a dat curs invitaţiei. Dar invitaţia a putut fi folosită ca argument, demonstrând celor care ezitau, că studenţii nu începuseră mişcarea revendicativă ca o confruntare, iar drept consecinţă a atitudinii negative a autorităţilor, se impuneau acţiuni mai energice.

În multe din instituţiile de învăţământ superior, precum şi în unele licee, încep proteste în timpul cursurilor politice şi a celor de limba rusă. În faţa ostilităţii studenţilor, mai mulţi profesori sunt siliţi să plece de la catedră. Corpul universitar primeşte dispoziţii să încerce să-i liniştească pe studenţi. Pentru organele de partid, acţiunile de perturbare a orelor de limba rusă erau considerate foarte grave, deoarece se petreceau tocmai în octombrie, luna prieteniei româno-sovietice, în cinstea Revoluţiei Socialiste din Octombrie.

Studenţii de la diferite facultăţi cer cu insistenţă să se trimită delegaţi ai Comitetului Central cu care să discute situaţia din Ungaria. Escaladarea faţă de prima cerere este evidentă, prin schimbarea subiectului discuţiilor, de la situaţia economică la cea politică. Şedinţele organizaţiilor Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) sunt boicotate, dar studenţii profită de şedinţele organizate pentru rezolvarea unor probleme administrative pentru a discuta deschis despre revoluţia din Ungaria şi despre necesitatea de a reacţiona. Conducătorii organizaţiilor de UTM şi studenţii membri de partid care se opun acestor discuţii sunt daţi afară din sălile de şedinţă. După cum rezultă însă din analizele făcute de Comitetul Central al UTM la sfârşitul lunii noiembrie 1956, mulţi dintre conducătorii organizaţiilor de UTM, depăşiţi de evenimente, se alătură mişcării revendicative studenţeşti, susţin revoluţia din Ungaria şi arată ostilitate faţă de poziţiile intransigente ale comitetelor de partid din facultăţi.

În 28 octombrie 1956 începe să emită, pe diferite lungimi de undă, un post de radio, care se intitula „România viitoare. Vocea rezistenţei”. Nu există informaţii asupra localizării acestui post clandestin, una din ipoteze fiind că era amplasat în Iugoslavia. Postul, considerat de orientare naţionalistă, prezenta revendicările studenţilor printre care:   înapoierea provinciilor răpite, Basarabia şi Bucovina;  îndepărtatea staliniştilor din România care au compromis comunismul şi au adus frica şi foametea în ţară.

Pregătirea protestului din 5 noiembrie 1956

Ca urmare a încercării de organizare a unei revolte studenţeşti la Timişoara fuseseră arestaţi circa 2000 de studenţi în zilele de 30 şi 31 octombrie. Conducătorii mişcării din Bucureşti nu aveau informaţii exacte asupra evenimentelor de la Timişoara, dar aflaseră pe diferite căi indirecte că situaţia era gravă.

Din aceste motive entuziasmul pentru ideea unei acţiuni studenţeşti începuse să descrească. Conştienţi că timpul lucrează împotriva lor şi că dacă o manifestaţie avea să aibă loc, ea nu mai putea fi amânată, în ziua de 2 noiembrie 1956 comitetul de acţiune, condus de Alexandru Ivasiuc şi Mihai Victor Serdaru, hotărăşte convocarea unei adunări studenţeşti cu caracter public. Ziua de 3 noiembrie fiind o dată prea apropiată pentru a putea asigura o mobilizare suficientă, se fixează pentru adunare ziua de 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Comitetul de organizare decisese că trebuia să se evite un caracter violent al manifestaţiei pentru a nu justifica un răspuns violent al autorităţilor la provocări. Studenţii de la Facultatea de Filologie şi Facultatea de Ştiinţe Juridice au elaborat o serie de manifeste pe care erau scrise lozinci ca: „Jos rusa şi marxismul”, „Vrem ştiinţă, nu politică în universitate” şi „Urmaţi exemplul studenţilor unguri, cehi şi poloni”. În aceste manifeste îşi prezentau revendicările şi care îndemnau restul populaţiei să li se alăture. Ceea ce se urmărea era arătarea unei opoziţii ferme la abuzurile partidului comunist, crearea unui precedent pentru folosirea drepturilor democratice, a dreptului de adunare şi determinarea autorităţilor să înceapă negocieri. Difuzarea manifestelor a fost sistată în momentul în care au fost efectuate primele arestări ale opozanţilor.

În ziua de 4 noiembrie, armata sovietică din Ungaria iese din expectativă şi ocupă atât Budapesta, cât şi alte centre vitale din ţară. Deşi informaţi de reprimarea brutală din Ungaria şi conştienţi că şansele de succes au scăzut considerabil, organizatorii decid totuşi că mişcarea trebuie continuată şi că manifestaţia trebuie să aibă loc. În acelaşi timp, la Bucureşti, au fost arestaţi mai mulţi studenţi printre care şi unii dintre iniţiatorii manifestaţiei.

În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, trupele Ministerului de Interne au ocupat Piaţa Universităţii. Circulaţia a fost complet oprită, iar pe toată partea carosabilă din faţa Universităţii erau camioane în care soldaţii, înarmaţi cu arme automate, erau aşezaţi pe bănci gata de intervenţie. Manifestaţia devenise imposibilă. Alte trupe de intervenţie erau masate în clădirea Universităţii şi în alte clădiri din zonă. Toţi cei care avuseseră intenţia de a participa la manifestaţie s-au lămurit asupra situaţiei din momentul intrării în piaţă, dar nu s-au oprit. Ceea ce nu ştiau, era că la intrările în piaţă se aflau membrii de partid din diferitele facultăţi care notau numele tuturor celor care treceau prin zonă.

Înfrângerea revoltei – violenţă, arestări,  exmatriculări, epurare

În condiţiile reprimării brutale a revoluţiei din Ungaria de către Armata Roşie, organizarea unei alte manifestaţii la Bucureşti nu avea nicio şansă de izbândă. Acţiunile revendicative din universităţi nu au încetat însă imediat. Studenţii de la Facultatea de Filosofie au mai încercat să organizeze o nouă manifestaţie la 15 noiembrie, dar organizatorii au fost arestaţi înainte de a putea transmite mai departe această iniţiativă.

Încă din 27 octombrie 1956, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, întrunit în regim de urgenţă înfiinţase un comandament de criză sub conducerea lui Emil Bodnăraş, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan. Comandamentul avea atribuţii foarte largi, având dreptul de a ordona deschiderea focului şi de a declara stare de urgenţă în orice regiune a ţării. În mod explicit, comandamentul avea dreptul de a suspenda cursurile în institutele de învăţământ superior.

Organele de partid au trecut însă imediat la măsuri de represiune, pentru a preveni alte acţiuni potenţiale similare în viitor. Au urmat o serie întreagă de arestări, mandatele de arestare fiind vizate de alt comitet special al PMR, condus de Gheorghe Apostol. Anchetele au fost dure, mulţi dintre cei anchetaţi afirmând că au fost bătuţi cu brutalitate.  Unii studenţi au fost anchetaţi de ministrul de interne Alexandru Drăghici în persoană.

Cea mai mare parte a arestărilor a avut loc în noiembrie-decembrie 1956, însă arestările au continuat şi în tot cursul anului 1957. O parte dintre cei arestaţi sunt condamnaţi la închisoare pe termene între 1 şi 6 ani.

Unii dintre studenţii condamnaţi au murit în timpul detenţiei. Este cazul studentului Ştefan Negrea, de la Facultatea de Filologie, mort la Gherla la 3 noiembrie 1958. Unii dintre cei condamnaţi sau exmatriculaţi au reuşit mai târziu să se realizeze, alţii însă şi-au văzut întreaga viaţă distrusă.

În acelaşi timp, mediile studenţeşti au fost puse sub o strictă supraveghere. Principalii organizatori ai acţiunilor de protest sunt demascaţi în şedinţe publice în care, pe lângă excluderea lor din organizaţie, se cere eliminarea lor din facultăţi ca elemente duşmănoase faţă de regim. Decanatele şi rectoratele nu fac nicio analiză a temeiniciei acuzaţiilor aduse şi îi exmatriculează pe cei vizaţi, fără drept de reînscriere în vreo instituţie de învăţământ superior. Aceste acţiuni sunt coordonate de organizaţiile de partid din universităţi precum şi de catedrele de Marxism-Leninism. Pentru potolirea exceselor, se iniţiază petiţii semnate de profesori şi artişti, pentru eliberarea celor arestaţi, iniţiativă pornită de la studenţi. Aceste petiţii au ca urmare o intensificare a acţiunilor represive şi apar noi condamnări şi exmatriculări.

Acţiunile represive nu s-au limitat doar la studenţi şi nu au constat doar în condamnări şi exmatriculări. Este de amintit cazul lui Nicolae Labiş, care deşi se retrăsese de la facultate, a participat la diferite întâlniri ale studenţilor de la Facultatea de Filologie. Există mărturii conform cărora moartea sa într-un accident de tramvai în decembrie 1956 nu ar fi fost chiar accidentală, ci că ar fi fost împins sub roţile tramvaiului.

Steliana Pogorilovschi (Stela Covaci): „Labiş îmi mărturisise adeseori că trebuie să-şi asculte raţiunea şi să plece cât mai grabnic din capitală. Ceruse într-o scrisoare către părinţi să-i pregătească o cameră pentru un popas mai lung de reculegere. Nu mai avea nici un motiv să rămână în capitală. Fusese dat afară din serviciu [de la Gazeta Literară], banii încasaţi pe primul volum îi cheltuise pe toţi, era nemulţumit de prima lui cărţulie de poezie, considerând-o drept depăşită. Volumul în pregătire, Lupta cu inerţia, era primit în redacţii cu multă reţinere. Mereu era sfătuit să facă modificări, să scoată poeziile incomode. În organizaţia UTM i se propunea excluderea (a câta oară?). După câte ştiu s-a ţinut o şedinţă de demascare şi de excludere chiar imediat după accident. Istoricul literar Alexandru Oprea a luat cuvântul în acea şedinţă propunând sancţionarea poetului muribund.”

În afară de măsurile imediate, luate împotriva studenţilor care se aflaseră în fruntea mişcării de protest, pe linie politică se luau o serie de alte măsuri organizatorice represive. La 13 noiembrie, în şedinţa Biroului Politic, s-a decis ca Ministerul Învăţământului să întocmească un “program concret de măsuri care să ducă la îmbunătăţirea compoziţiei sociale a studenţilor”. Primii vizaţi au fost foştii deţinuţi politici din anii 1945-1954, cărora li se permisese revenirea în facultăţi în anii 1955-1956, deşi marea lor majoritate nu a fost implicată în mişcările protestatare. Această măsură a fost cerută explicit de Nicolae Ceauşescu într-un discurs ţinut la Bucureşti la 15 noiembrie 1956. Tot în aceeaşi perioadă, Virgil Trofin secretar al Comitetului Central al UTM cerea demascarea tuturor opozanţilor declarând: “Trebuie să ştim câţi duşmani există în ţara noastră şi încearcă să lupte împotriva partidului nostru”.

Simultan s-a trecut la reorganizarea asociaţiilor studenţeşti, acestea fiind considerate un punct slab al sistemului comunist, care nu reuşise să prevină revolta.

Hruşciov felicită Partidul Muncitoresc Român pentru eficienţă

Într-o cuvântare în faţa organizaţiei de Komsomol din Moscova, la 8 noiembrie 1956, Nikita Hruşciov a făcut aluzie la protestele studenţilor din România, afirmând că au existat „unele manifestări nesănătoase” printre studenţi „în unele instituţii de învăţământ din România”. El a felicitat Partidul Muncitoresc Român pentru modul rapid şi eficient în care a rezolvat problema protestelor.

Discursul le demonstra studenţilor care iniţiaseră mişcările de protest că încercarea de a iniţia un dialog pentru o destalinizare  evita de fapt confruntarea problemei principale, că, fie sub Stalin sau sub Hruşciov, comunismul rămânea un sistem totalitar. Studenţii au dat dovadă de la început de o înţelegere perfectă a situaţiei. Ei nu urmăreau doar o mişcare de protest, ci iniţierea unor reforme şi considerau că trebuiau îndeplinite anumite condiţii pentru aceasta. Au constatat că puterile occidentale nu doar se opuneau oricărei intervenţii, ci prin acţiunea lor de la Canalul Suez, au dat Uniunii Sovietice mână liberă în răsăritul Europei. În aceste condiţii, răsturnarea regimului comunist era imposibilă şi singurul lucru pe care protestatarii îl puteau spera era să se găsească în România un conducător dispus să iniţieze o acţiune serioasă de destalinizare.  Evenimentele din 1956 au demonstrat că, indiferent de identitatea conducătorului, modelul politic pe care îl urma Partidul Comunist din România era cel creat de Iosif Visarionovici Stalin. Această linie intransigentă a fost urmată şi spre sfârşitul anilor 1980, când, de asemenea, ignorând evenimentele din celelalte ţări comuniste, România nu a adoptat măsurile de reformă cunoscute drept „glasnost” şi „perestroika” în Uniunea Sovietică sau pe cele similare din Estul Europei. Deşi mişcările de protest din 1956 din Bucureşti, Cluj şi Timişoara au fost de o importanţă crucială, românii vor mai aştepta 33 de ani până  să îşi poată dezlănţui energiile pentru edificarea democraţiei.

Surse: www.memorialsighet.ro, www.presidency.ro – Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România,  www.anosr.ro, revista Magazin Istoric, Nr. 5, 1997, Şedinţa Camerei Deputaţilor din 19 octombrie 1999, Mihalcea, Al – Jurnal de ocnă, Editura Albatros, 1994, Derdena, Mihai Stere – O jumătate de veac de rezistenţă – Memoria, Nr. 38, 2002, Stela Covaci – Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă – Bucureşti, Iaşi (1956-1958), Editura Vremea, 2006

Documentarea: Bianca Ioniţă