Sfânt militar purtător de biruinţă, născut în secolul al III-lea în străvechea Cappadocie cu peisajul ei uluitor, Marele Mucenic Gheorghe, slujitor în garda împăratului roman Diocleţian, şi-a apărat cu străşnicie credinţa creştină, alegând condamnarea la moarte, în locul tăgăduirii lui Dumnezeu. Având ca unul dintre principale simblouri o cruce roşie, el şi-a câştigat preamărirea între cei mai veneraţi sfinţi ai creştinismului, fiind sărbătorit pe 23 aprilie, şi este considerat ocrotitor al mai multor ţări, regiuni şi oraşe. La sfârşitul secolului al XII-lea, strălucitul conducător militar şi rege al Angliei, Richard Inimă de Leu, l-a ales pe Sfântul Gheorghe drept patron spiritual personal şi al familiei regale, mai târziu devenind sfânt ocrotitor al Angliei, iar crucea sa roşie figurând pe steagul ţării, folosit înainte ca emblemă de către cruciaţi. În literatură, William Shakespeare face referire la Sfântul Gheorghe în piesele sale ‘Henric al V-lea’ şi ‘Regele Lear’, iar în ‘Richard al III-lea’ îl invocă drept sursă de inspiraţie pentru curajul în lupta împotriva duşmanilor.
El este descris în icoane, mozaicuri şi fresce purtând armură, pentru a fi identificat ca soldat roman, şi este adesea portretizat călare pe un cal alb, în acest fel fiind prezentat şi pe un timbru emis în 2003 de Vatican, cu ocazia comemorării supliciului său. Istoria sfântului omorând balaurul care teroriza cetatea Silenei a ajuns în Europa prin cruciaţii întorşi din Siria, în secolul al XII-lea, şi a circulat mai mult prin reluarea ei, în secolul al XIII-lea, de către Jacobus de Voragine, arhepiscop de Genova şi cronicar care a trudit la istorisirea vieţilor de sfinţi, în a sa operă ‘Legenda Sanctorum’, sau ‘Legenda Aurea’, unde a adunat laolaltă tot ceea ce artiştii aveau nevoie pentru a desăvârşi numeroasele portretizări ale Sfântului Gheorghe, în secolele următoare: lupta cu balaurul, simbolurile crucii roşii şi suliţei, torturile cu roata şi decapitarea. În Evul Mediu tema este interpretată în sens strict religios, ca o confruntare între creştinism şi păgânism, în timp ce în Renaştere i se adaugă valenţe lirice şi mistico-iniţiatice. Cavalerul-erou care înfrânge monstrul devine o alegorie a eliberării sufletului din închisoarea trupului, care îl împiedică pe om să evolueze şi să atingă suprema cunoaştere spirituală. În jur de 1416, Donatello îl descria pe Sfântul Gheorghe ca pe un cavaler cu armură şi un scut cruciat, privind neclintit înainte, iar mai târziu, în basorelieful ‘San Giorgio che uccide il drago alla presenza della principessa’ (Sfântul Gheorghe omorând balaurul în prezenţa prinţesei), propunea un nou concept al spaţiului ce pare în expansiune, captând lumina în punctul interes al luptei dintre sfânt şi balaur. Mai târziu în acelaşi secol XV, reiau tema luptei sfântului cu balaurul Carlo Crivelli, într-un poliptic, Giovanni Bellini, într-o piesă de altar, în acceaşi perioadă, Andrea della Robia, într-o statuetă de terracota, Paolo Uccello, în ‘San giorgio e il drago’, însă fără a respecta întru totul Legenda Aurea – sfântul nu mai are scut, lupta cu balaurul o poartă descins de pe cal, întreaga scenă aflându-se sub semnul graţiei divine; într-o altă versiune, din 1470, compoziţia e mai dinamică, lupta dintre sfânt şi balaur fiind urmărită de prinţesa cetăţii, în acelaşi plan cu protagoniştii. La început de secol XVI, Rafael redă lupta cu balaurul optând pentru o sabie în loc de suliţă şi părând în egală măsură interesat de descrierea calului, devenit şi el un personaj principal. Italianul Dosso Dossi realizează, în jur de 1515, un portret mai neobişnuit al sfântului, într-o atitudine statică, învingător asupra unui balaur prea puţin înspăimântător. O reuşită interpretare a luptei cu balaurul, semnată de Matteo Ponzone, decorează magnifica bazilică veneţiană San Giorgio Maggiore, tema fiind aleasă şi de Tintoretto, în 1550 şi 1560, în două elaborate compoziţii diferite, ambele încărcate de dramatism şi expresivitate, şi inundate de energie. Aflat în jur de 1605 în Italia, la Genova, Peter Paul Rubens pictează scena luptei cu balaurul cu un accent special pe contrastul dintre bine şi rău, prin evidenţierea piciorului drept al sfântului peste creatura întunericului, şi prin valul de lumină care îi învăluie pe sfânt şi pe prinţesă. Paolo Veronese descrie martirajul sfântului, în 1564, într-o compoziţie complexă, cu două planuri ce se înlănţuie într-un dinamism ameţitor. Întru salvarea sfântului care urmează a fi schingiuit apar Fecioara cu Pruncul, Sfinţii Petru şi Pavel şi virtuţile teologice, iar un înger îi aduce o coroană a gloriei celeste.
Legenda a continuat să fascineze artiştii şi în epoca modernă, când s-a contaminat de noi semnificaţii sugestive şi simbolice, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea adăugându-se chiar stranii sugestii psihologice şi onirice. Lupta dintre forţa luminii şi cea a întunericului este reluată de francezul Gustave Moreau, în jur de 1870, cu o atenţie deosebită asupra detaliilor decorative, iar în secolul al XX-lea, Giorgio de Chirico redă tema luptei cu balaurul într-o acuarelă, punctând contrastul dintre cele două forţe complementare prin mantia roşie a sfântului şi balaurul cu solzii verzi. Muzeul în aer liber din Cosenza a fost înnobilat, între altele, de o statuie în bronz a Sfântului Gheorghe luptând cu balaurul, concepută de Salvador Dalí, unde linia dinamică ce descrie personajele este scăldată în fine reflexe de lumină. Dalí este interesat de temă şi într-o acuarelă, dar şi într-o lucrare mai complexă, în care sfântul este prezentat nud, fără armură, înfigând suliţa în gura căscată a balaurului, a cărui coadă e răsucită în jurul gâtului calului, ce pare chiar el fioros, părând a împrumuta ceva din schimonoseala balaurului, ca o grimasă de durere. Dalí accentuează încărcătura simbolică a temei neîncetatei lupte dintre bine şi rău, în care balaurul personifică arhetipalele forţe ale întunericului, creatura diabolică, figura malefică, închizând în sine toate aspectele legate de iraţional ca născocire a celor mai tainice temeri ale omului. Sfântul Gheorghe îşi asumă rolul de apărător înarmat al creştinismului, punându-şi propria viaţă drept pavăză întru salvarea credinţei şi învingând demonica brutalitate a vrăjmaşului ce încearcă să o nimicească.
(Autor: Cristina Zaharia – RADOR)
