Aflată în zilele noastre pe fundul mării, în Golful Napoli, Baiae, una dintre cele mai vechi staţiuni din istorie, era, cu 1700 de ani în urmă, una dintre cele mai bogate aşezări ale Imperiului Roman. Împăraţii Iuliu Cezar, Nero, Hadrian se numără printre cei care au aflat o oază de odihnă şi răgaz în acest loc. Peste veacuri, atraşi de istoriile şi de ruinele cetăţii, marii poeţi romantici i-au consemnat existenţa: John Keats a pomenit numele aşezării în a sa „Ode to May”, iar Percy Bysshe Shelley, în „Ode to the West Wind”, Baiae redobândindu-şi, în anii 1880 – 1890, o parte din faima apusă.
Intrat în Patrimoniul UNESCO în 1987, Bath, cel mai mare oraş din comitatul britanic Somerset, străjuind cursul râului Avon, a fost renumit graţie băilor sale romane ce datează din anul 43 î.Hr. şi a existenţei în regiune a unor ape termale, primele de acest fel cunoscute în Anglia. A devenit o staţiune balneară în jurul anului 60 d.Hr, sub numele de Aquae Sulis, iar un templu a fost ridicat aici şi un complex termal, în următorii 300 de ani. Oraşul redevine, în secolul al XVI-lea, o staţiune balneară în timpul domniei reginei Elisabeta I a Angliei, fiica lui Henric al VIII-lea, numită şi Regina Fecioară. În secolul al XVIII-lea, oraşul era la modă, pictori ca Thomas Gainsborough şi Sir Thomas Lawrence venind să creeze aici. La începutul secolului al XIX-lea, Jane Austen a găsit inspiraţie pentru romanele sale ‘Northanger Abbey’ (Mănăstirea Northanger) şi ‘Persuasion’ (Persuasiune) la Bath, care onorează opera scriitoarei şi azi.
Devenise ceva obişnuit, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul veacului următor, ca tinerii bogaţi să călătorească în străinătate, într-un mare tur al Europei, în cele mai renumite locuri, pentru a-şi desăvârşi educaţia. De la jumătatea secolului al XVII-lea, diligenţe au început să circule între oraşele englezeşti, iar în secolul al XVIII-lea, călătoriile au fost înlesnite de construirea de drumuri cu taxă. La finele secolului al XVIII-lea, bogaţii începeau să îşi petreacă vacanţele pe litoral, una dintre primele destinaţii fiind Scarborough, cea mai mare staţiune de pe coasta Yorkshire, prin anii 1720, după ce un izvor de apă acidă fusese descoperit aici, cu câteva zeci de ani înainte. Deschiderea staţiunii Brighton s-a petrecut sub patronajul regelui George al IV-lea, la început de secol XIX, când localitatea a ajuns la mare modă printre aristocraţi. Patronajul reginei Victoria a Regatului Unit, poreclită şi ‘bunica Europei’, datorită numeroşilor săi nepoţi ajunşi în alte case regale de pe continent, asupra Isle of Wight, a făcut ca insula să devină un adăpost al poeţilor Charles Swinburne şi Alfred Tennyson, dar şi al reginei, căreia al său palat de inspiraţie italiană de aici îi amintea de Golful Napoli. Insula s-a transformat într-o staţiune de odihnă şi pentru pentru Charles Dickens, care a scris ‘David Copperfield’ aici, pentru pictoriţa franceză Berthe Morisot, ca şi pentru mulţi membri ai familiilor regale europene. Prima staţie de radio a fost creată de Marconi aici, în 1897, în vremea domniei amintitei regine. În 1898, prima telegramă prin telegrafia fără fir, numită ‘marconigrama’, a fost transmisă de la această staţie.
Riviera franceză la Marea Mediterana devenise deja o destinaţie populară pentru elitele britanice înainte de finele secolului al XVIII-lea, linia de coastă fiind renumită pentru atragerea spiţei regale din Europa, inclusiv a reginei Victoria a Regatului Unit şi a fiului ei, regele Edward al VII-lea. În 1864, prima cale ferată spre Nisa a fost terminată, făcând riviera accesibilă vizitatorilor din toată Europa.
Inspirat, poate, de un impresionant jurnal de călătorie al marelui poet romantic William Wordsworth, ‘Guide to the Lakes’, conaţionalul acestuia, Thomas Cook, avea să aducă prin spiritul său aventuros o valoroasă contribuţie la dezvoltarea turismului, când a început să organizeze excursii cu trenul, la început în Marea Britanie. În 1841, Thomas Cook a însoţit 500 de persoane, în prima lui excursie. În 1851, a aranjat călătoria a 150.000 de persoane la Marea Expoziţie de la Londra, în cadrul unui mare tur al Belgiei, Germaniei si Franţei. În 1860 a ajuns în Elveţia, Italia, Egipt şi SUA.
Germania este faimoasă pentru staţiunile de litoral tradiţionale, numite ‘seebad’, la Marea Baltică şi la Marea Nordului, înfiinţate în secolul al XIX-lea, cu un stil arhitectural propriu, Mecklenburg-Vorpommern (Pomerania de Vest) fiind numită riviera germană, frecventată pentru turismul balnear. Fondată în 1793, Heiligendamm, sau ‘Perla Albă’, este considerată cea mai veche staţiune din Germania şi din Europa continentală, amintind de zilele de glorie când aici veneau împăraţii germani şi se reunea crema nobilimii europene.
Karlovy Vary sau Karlsbad, din vestul Bohemiei, Cehia, faimos pentru izvoarele sale termale, a preluat numele lui Carol al IV-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman şi rege al Boemiei, care a acordat privilegii oraşului în 1370, după ce, cu mai mulţi ani înainte, organizase o expediţie în pădurile din împrejurimi şi, la Loket, pe locul unui izvor tămăduitor găsit aici, înfiinţase o staţiune. Şi-au găsit tihnă şi tămăduire aici împăratul romano-german Carol Quintul, în secolul al XVI-lea, mai târziu, Petru cel Mare al Rusiei, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea, Mustafa Kemal Atatürk, părintele Turciei moderne, creatori ca Richard Wagner, Frédéric Chopin, Franz Liszt, Feodor Dostoievski, Johann Wolfgang von Goethe, Friedrich Schiller, multe alte capete încoronate, muzicieni, scriitori, filosofi şi artişti. Este renumit în prezent pentru Festivalul Internaţional de Film Karlovy Vary, unul dintre cele mai vechi din lume şi unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice din Europa.
Însoritele staţiuni italiene şi-au câştigat faima de destinaţii turistice încă din secolul al XIX-lea. Rătăcită în Marea Tireniană, Insula Capri, ocupată de trupele franceze ale lui Napoleon în 1806, alungate de britanici la jumătatea aceluiaşi an, recucerită de francezi doi ani mai târziu, până la finele epocii napoleoniene, când a fost returnată Casei de Bourbon care conducea Napoli, era foarte populară încă înaintea Primului Război Mondial. Pianistul englez John Ellingham Brooks şi dramaturgul William Somerset Maugham au împărţit o vilă aici. În anii 1920 – 1930, Amalfi şi întreaga coastă sudică atrăgeau prin exotismul lor aristocraţi şi elitele britanice tânjind după soarele Italiei. Taormina, o staţiune mult iubită de artiştii din nordul Europei, l-a primit ca prim vizitator de seamă pe Johann Wolfgang Goethe, aflat într-o călătorie în Italia, despre care a scris într-un jurnal al său. Scriitorii Curzio Malaparte, Axel Munthe şi Maxim Gorki au stat aici mult timp. Şi regina Victoria a Suediei venea adesea aici, pentru că Axel Munthe era medicul ei. În 1908, Lenin a fost găzduit aici de Maxim Gorki. Au mai vizitat Taormina ţarul Nicolae I al Rusiei, Oscar Wilde, filosoful Friedrich Nietzsche, care a scris aici ‘Aşa grăit-a Zarathustra’. A adus popularitate staţiunii şi pictorul peisagist german Otto Geleng, stabilit aici de prin 1860. Oaspeţi i-au mai fost Bertrand Russell, Roald Dahl, Henry Faulkner şi Tennessee Williams. În secolul XX, a devenit o colonie a artiştilor expatriaţi. Au scris aici D. H. Lawrence, Truman Capote, s-au delectat cu peisajele spectaculoase ale zonei regizorul Jean Cocteau şi actorul Jean Marais.
Fostul sat pescăresc Cascais din Portugalia şi-a dobândit faima ca staţiune pentru familia regală lusitană la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Regele Umberto II al Italiei, ultimul morarh italian, şi-a trăit restul zilelor în exil aici, după 1946, ca rege deposedat. Principele Juan al Spaniei, conte de Barcelona (tatăl fostului rege Juan Carlos), a trăit tot aici. În copilărie, Juan Carlos I al Spaniei a locuit aici, iar fratele său, Principele Alfonso de Bourbon, a murit aici. Regele Carol al II-lea al României şi Miklós Horthy, regentul Ungariei, au trăit la Estoril, iar fostul dictator portughez António de Oliveira Salazar avea o casă de vară aici. Edward al VIII-lea al Marii Britanii şi soţia sa, ducesa de Windsor, au locuit adesea la Cascais, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, în vremea războiului, zona era un vestit centru al spionilor şi diplomaţiei secrete.
Aflat la mică distanţă de Varna, la ţărmul Mării Negre, Balcic, numit şi Oraşul Alb, datorită versanţilor de calcar alb din zona cunoscută drept Coasta de Argint, a aparţinut, în prima parte a secolului al XX-lea, României, împreună cu restul Dobrogei de Sud; apoi, în 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria. Castelul de aici, reşedinţa de vară preferată a reginei Maria a României, ridicată după gustul suveranei, a găzduit vizitatori celebri, precum diplomatul francez Paul Morand. Tot aici, regina a ridicat un loc de rugăciune, o mică biserică, unde a fost depusă caseta cu inima sa, potrivit ultimei sale dorinţe, în 1938; mutată apoi, în 1940, la Castelul Bran, în Capela ‘Inima Reginei Maria’, o copie a Capelei ‘Stella Maris’ de la Balcic, mai târziu intrând în Tezaurul Muzeului Naţional de Istorie din capitală, caseta a ajuns, în fine, în Salonul de Aur al Castelului Pelişor.
Autor: Cristina Zaharia
RADOR – 20 iulie
