Valeriu Bosoancă
Acţiunile de deportare a bănăţenilor în Bărăgan au fost minuţios şi din timp pregătite, aşa cum reiese şi din documentele emise în 1951 de Comitetul Central al PMR care a dat directive precise, a emis planuri operative şi instrucţiuni privind „operaţiunea de curăţire a comunelor de elemente duşmănoase” – „titoiştii” şi „chiaburii”. Au fost puşi la dispoziţia raioanelor 180 de ofiţeri sau sergenţi de securitate şi tot atâţia sergenţi de miliţie, membri de partid care se puteau orienta uşor în teren. Aceştia din urmă lucrau cu sfaturile populare (primăriile de astăzi), pentru a aduna datele necesare întocmirii, în mare secret, a listelor cu cei care trebuiau dislocaţi – oameni din satele zonei de frontieră cu Iugoslavia, de la Raionul Sânnicolaul Mare până la raionul Vânju Mare şi Pleniţa-Regiunea Dolj.
Valeriu Bosoancă era din Crăgueşti, (la 22 de kilometri de Turnu Severin) dintr-o familie de gospodari cu pământuri, animale şi utilaje agricole. Tatăl său a fost arestat în două rânduri (1951 şi 1959), prima dată pentru că s-a opus colectivizării, apoi pentru că era cunoscut ca „duşman al poporului”. În 18 iunie 1951, când familia sa a fost deportată, „capul familiei” era deja arestat şi dus la Canal, în lagărul de muncă. Valeriu avea 11 ani şi a fost scos din casă şi dus la gară împreună cu mama, bunica şi o „soră vitregă”, o fată adoptată de părinţi. Iată cum s-au petrecut lucrurile în acele zile, aşa după cum povesteşte Valeriu Bosoancă.
„Deportarea a început cu noi”
„Aşa era politica dusă de stat: era o teroare! Se umbla prin sate cu grupuri de propagandă, în camioane deschise, cu drapelul roşu – deci nu al ţării, [ci al PCR] – fluturând, cu lozinci <anti>… [împotriva] populaţiei care era înstărită, [a oamenilor] care erau gospodari. Pentru că, la mine în sat, acolo, părinţii mei aveau gospodărie foarte bună… Asta însemnând 22 hectare de teren agricol; pădure, bineînţeles, nu ştiu cât, patru-cinci hectare, nu mai mult; oi, în jur de 60 de oi; animale mari pentru munca câmpului, deci boi, două vaci cu lapte; păsări, nu pot să le ştiu numărul… Eram dintre crescătorii de gâşte, pe vremea aia şi curci, în gospodăria părinţilor mei – toate astea erau pentru consumul intern. De această muncă se ocupa îndeosebi mama mea. Tata era care dirija, dar mama se ocupa îndeaproape, pentru că tatăl meu a lucrat la calea ferată forestieră care făcea legătura între Turnu Severin şi Baia de Aramă, respectiv Apa Neagră de unde se transportau buşteni pentru Fabrica de Placaj care exista în Turnu Severin. […]
Deportarea s-a petrecut exact a doua zi după o sărbătoare religioasă, îi spune Rusalele [Rusaliile], în ortodoxie. Şi, în noaptea de după, ne-am trezit pe la ora 2 noaptea, acasă, cu primarul satului care era atunci, unul, Constantin Ianoş, cu un civil care se pare că a fost securist, un ofiţer de poliţie – care, pot să remarc, a fost un om cumsecade – şi încă două persoane de la noi din sat, de-acolo, care erau membri ai Organizaţiei de Bază – aşa i se spunea atunci – PCR, organizaţia de partid. Deportarea a început de la capătul satului. Noi, fiind amplasaţi exact la capătul satului, [a început] cu noi.”
„Soro, trebuie să-ţi citim un ordin…”
„Acest primar care a venit lucrase la noi până în <anii democraţiei>… n-aş vrea să spun ca servitor, dar participa la muncile agricole, venea… ca ajutor. Lui tata îi spunea <domn’ Sabin> sau <boier Sabin> şi lui mama <’coana Domnica>. Dar de când a fost primar se schimbase cu totul. Deci, atunci noaptea, când a venit la ora 2, însoţit de cei pe care i-am precizat… noi aveam câini foarte puternici şi nu intra nimeni în curte, în gospodăria mare… şi am uitat să precizez şi cu doi ostaşi cu armele, au intrat atunci. Câinii n-au mai lătrat, n-au sărit la ei, ăştia au intrat într-o tăcere deplină! […] Nu pot să-mi imaginez [de ce], n-am o explicaţie, dar efectiv [până atunci] nu intra nimeni la noi în curte din cauza câinilor, dar ei, toţi ăştia, au intrat.
Noi aveam casă cu etaj, […] dormeam cu mama la etaj. Au intrat, au strigat, au venit şi, fiind noaptea… mama, văzându-i atâţia – mama a fost o femeie mai… mai dură, cu mult curaj – i-a luat la întrebări: <Ce-i cu voi, noaptea, la ora asta? De ce mă deranjaţi?> La care primarul i-a răspuns: <Soro, uite, trebuie să-ţi citim un ordin…> La care mama l-a apostrofat, nu pot să redau cum, dar l-a apostrofat cam… mai dur, aşa, <De când eşti tu soră cu mine? Că tu îmi ziceai altfel… Tu eşti fratele meu?! Nu ţi-e ruşine? Ieşi afară din curte!>
Bineînţeles că ei n-au ieşit, ne-au citit un ordin care ne-a spus că în două ore trebuie să părăsim locuinţa şi să luăm ce putem pune în car. Şi cu asta, să părăsim casa, că ne vor însoţi oamenii de ordine unde trebuie să mergem. A citit ordinul şi au plecat. De la noi au trecut la alţii, la Ion Ilie, de la Ion Ilie la Aurel Dicu, de la Aurel Dicu la Fusescu junior, Gheorghiţă, de la Fusescu Gheorghiţă au trecut la Fusescu fostul notar al satului şi primar al liberalilor, Fusescu Constantin, de la el la un alt cetăţean, de acolo la domnul învăţător Dumitru Biţă, de acolo au trecut la învăţătorul Marinchescu Aurel din satul Budăneşti care aparţinea de comuna Crăgueşti. Şi cam ăştia am fost noi, familiile deportate din comuna Crăgueşti.”
„Ulciorul cu apă l-am ţinut la umbra calului”
„Noi, fiind primii, am ieşit primii cu căruţa, ne-au însoţit, ne-au obligat şi am ieşit. Am luat în căruţă ce am putut, mama a luat alimente în primul rând. La noi se tăiau multe [animale], că era multă muncă şi trebuia multă mâcare, la oameni se dă mâncare. Şi a luat nişte găleţi speciale de untură, care erau cu carne, deci alimente, şi altele: făină de grâu, de porumb. Şi, bineînţeles, hainele. Resul, mobile, totul… tot inventarul agricol erau acolo, nu puteai să iei altceva, ce să pui într-un car? […]
Ne-au scos la marginea satului, deci pe la ora 5 dimineaţa am ieşit din curte. Am spus că miliţianul a fost cumsecade, s-a purtat omeneşte cu noi, deşi era ofiţer de poliţie [miliţie], nu era subofiţer, era doljean, se numea Vasile, atâta ştiu – dacă numele lui era adevărat – şi de mine a avut grijă în totalitate, el, acest ofiţer de poliţie.
Şi ne-au dus la marginea satului, marginea satului fiind intrarea dinspre Turnu Severin, deci exact la kilometrul 20 faţă de Trurnu Severin. Şi am stat acolo până seara, imaginaţi-vă că în 18 iunie ziua e foarte lungă. […]
Oameni din sat s-au apropiat de convoiul ăsta?
S-au apropiat doar rudele noastre… N-a putut să intre şi să se apropie absolut nimeni de nimic! Eram foarte straşnic păziţi, am stat… Apa, la ţară, se păstra rece în vase de lut. Am luat un ulcior cu apă şi din ăla am băut, l-am ţinut la umbră, la umbra calului, că ne-au scos în soare, unde nu erau pomi, nu era nimic! Este zonă deluroasă, ar trebui să fie pomi… ei, nu erau acolo unde ne-au scos ei, la ieşirea din sat. Şi acolo ne-am adunat toţi cei din Crăgueşti, cele şapte familii de care v-am spus. Şi am mai aşteptat să vină cei din comuna Ilovăţ, satul Rahova, Dâlbociţa şi nu mai ştiu alte sate. Dar toţi ăştia ne-am regrupat la ieşirea din Crăgueşti, acolo erau carele oamenilor, până seara.”
„Se zvonea, aşa, pe margine…”
„Seara, într-un amurg, aşa, ne-au îmbarcat în camioane, au venit nişte camioane şi ne-au îmbarcat… şi carul şi boii, tot-tot-tot… Am mers într-un camion, ne-am grupat într-un camion, am urcat animalele şi carele, atelajele astea. Şi într-un altul ne-am înghesuit, familiile. Deci, am fost şapte, probabil că ne-au luat în trei-patru camioane, nu pot să mai reţin exact numărul camioanelor, dar au fost multe camioane când au fost şi ceilaţi veniţi acolo. […] Şi-am plecat, ne-au dus în gară…
V-au spus unde vă duc?
Nu, nu… n-au spus nimic. Se zvonea, aşa, pe margine – dar nu era de luat în seamă, pentru că ştiţi dumneavoastră cum sunt… vorbe din astea de… – că ne duce în Siberia, că… lucruri din astea care nici nu erau credibile, că nu aveau ceva substrat, dom’le, [să zici că] e sursă sigură… Erau bănuieli din astea. Sigur, şi nouă ne era frică, eu recunosc. Mama spunea, săraca, <Cred că în Siberia ne duc>, deşi mama nu ştia prea mult cam cum ar fi în Siberia…”
„E greu de descris cum am fost transportaţi”
„Am ajuns la gară, la Şimian, în gara de marfă Şimian unde ne-au îmbarcat în tren, animelele cu noi – jumătate de vagon noi, jumătate animalele. Şi-am mers cam două zile până la Călăraşi. Am ajuns în Bucureşti, tot aşa, însetaţi, fără mâncare, fără… a fost foarte greu, e greu de descris cum am fost transportaţi. Chiar animalele sufereau din cauza setei şi a foamei. De noi nu mai vorbim…[…] [Alimentele luate cu noi] trebuiau preparate şi… cine mai mânca în perioada aia? Când vedeai animalele alea că se mişcă în vagon şi e vai de capul lor şi apă nu, că n-aveam apă, terminasem apa încă din ziua respectivă, de când ne-a luat de acasă, dimineaţa sau noaptea, până seara. Şi n-am avut niciun acces, de nicăieri, să ne aducă o sticlă de apă sau un ulcior de apă… sau o găleată. Deci, şi noi şi animalele cam trei zile am fost fără apă. Este foarte adevărat că în gară la Roşiori – ţin minte foarte bine! – au venit de la Crucea Roşie şi unde erau copii – deci, şi eu eram considerat tot copil, aveam 11 ani – ne-au adus câte o cană de lapte. Dar numai la copii, nu aveau probabil nici ei posibilităţile respective.
Şi cu asta am ajuns până în Bucureşti, la triaj, unde se făcea cartarea trenurilor pe direcţii diferite. De fapt, toţi am fost în Câmpia Bărăganului, dar probabil că era direcţionată fiecare garnitură în anumite puncte – pentru că noi am fost 18 sate, nou înfiinţate. Şi acolo [la Bucureşti] am întâlnit un impiegat care era din sat cu noi, Chirfot se numeşte – când se făcea trierea trenurilor – şi când ne-a văzut – era rudă apropiată cu noi – nu ne-a îmbrăţişat sau ceva, a zis: <Fiţi cuminţi, că în ţară rămâneţi… Vedeţi că sunteţi cartaţi la Călăraşi>… Aşa am aflat direcţia, unde mergem, şi a fost cu linişte [vestea asta]… Bineînţeles că, la rândul nostru, am transmis din vagon în vagon, celorlalţi consăteni de-ai noştri şi alţii, de la Ilovăţ, de la… s-a transmis, vestea s-a transmis repede, după ce a plecat trenul din Bucureşti… La fiecare capăt de tren, de vagon, era o gheretă, aşa, un loc unde stătea militarul cu arma în mână, deci fiecare vagon era păzit.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici la Turnu Severin, 2006]
