În urmă cu exact 50 de ani, pe 22 octombrie 1964, un membru al Academiei Suedeze de Ştiinţe anunţa oficial: „Premiul Nobel pentru Literatură din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa, care, prin spiritul de libertate şi prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influenţă asupra epocii noastre.”Restul e deja istorie. Un gest curajos, dar care a stârnit un adevărat scandal la acea vreme: scriitorul francez a rămas în conştiinţa publică prin celebrul său refuz al prestigiosului premiu, pe care şi l-a motivat într-o scrisoare adresată Comitetului Nobel:„Refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincţiile oficiale. (…) Nu e acelaşi lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel. (…) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat într-o instituţie, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum.”
Angajarea (franceză: engagement) este o noţiune consacrată de filosofia şi literatura existenţialistă, care defineşte datoria morală a omului de idei sau a artistului de a se implica şi în treburile cetăţii. Potrivit definiţiei faimoase a lui Jean-Paul Sartre din lucrarea „Plaidoyer pour les intellectuels”, intelectual nu este acela care scrie cărţi şi îşi petrece timpul cu preocupări intelectuale, ci acela care, părăsind universul livresc, intră direct în viaţa publică şi „se amestecă în treburile care nu-l privesc”.
În studenţie o cunoaşte pe cea care-i va fi alături întreaga viaţă, Simone de Beauvoir – eseistă, scriitoare, figură de marcă a existenţialismului şi a feminismului în Franţa, militantă a mişcării intelectuale contestatare de după război.
Îmbinarea dintre libertărţile reciproc asumate ale unor amoruri pasagere şi exterioare şi relaţia lor nu a făcut decât să înnoade şi mai strâns legătura dintre cei doi, care avea să ţină toată viaţa. Intensitatea şi fascinaţia continuă a unuia faţă de celălalt survenea din ceea ce aveau în comun cei doi: ideile, dezbaterile, nevoia de dialog. Un dialog perpetuu, o legătură preponderent intelectuală. Deşi niciunul nu credea în căsătorie, iar Sartre era cel mai acerb duşman al acestei instituţii dintre cei doi, el va fi totuşi cel care îşi va încălca rigurozităţile şi ajunge să o ceară pe de Beauvoir de trei ori în căsătorie, ea refuzând pe motiv că dorea să rămână devotată principiilor sale.
„Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.”
Până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon („oraşul filosofilor”) şi Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl şi o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger.
Prima sa operă literară, La Nausée (Greaţa) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenţei radicale a existenţei, apare în 1938.
Adept al ideologiei marxiste şi al comunismului
În 1940, înrolat, ia parte la aşa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităţilor este luat prizonier de germani, dar eliberat din lagăr un an mai târziu. La Paris, participă la câteva grupuri intelectuale de rezistenţă împotriva ocupaţiei germane (grupul „Socialisme et liberté” ), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului şi autorităţilor de ocupaţie, astfel că reuşeşte să monteze în acei ani piesa de teatru „Les Mouches” (Muştele, 1943), cu o tematică antiautoritară.
În 1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existenţialismului în Franţa, L’Être et le Néant (Fiinţa şi neantul).
În 1945, Sartre iniţiază apariţia revistei literare şi politice „Les Temps Modernes”, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ţine la Sorbona o celebră conferinţă intitulată „Existenţialismul este un umanism” , în care expune filosofia şi morala existenţialistă, punând capăt unor speculaţii naive asupra acestei doctrine filosofice. În acei ani, Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspiraţie marxistă şi manifestă o simpatie faţă de comunism ca societate alternativă, şi faţă de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux.
Distanţarea treptată de comunism şi fondarea cotidianului Libération
După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacţia imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă şi Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbuşirea „Socialismului cu faţă umană” din Cehoslovacia de către forţele Tratatului de la Varşovia în 1968, Sartre se distanţează total, printr-o condamnare fermă şi definitivă, de aşa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorităţii.
Sănătatea i se degradează rapid în acei ani. Uzat de o supraactivitate literară şi politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea să scrie în ritmul propus), într-o zi îşi pierde cunoştinţa. Este nevoit apoi să-şi diminueze orele şi ritmul de muncă.
În toamna lui 1973 devine fondatorul şi conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea şubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuităţii vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie şi îl constrânge să-şi angajeze un secretar particular.
„Manifestaţie împotriva morţii lui Sartre”
Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 75 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Ştirea morţii sale provoacă o vie emoţie în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniţi de pe toate meridianele, vor însoţi cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârşitul acelei zile: „Am fost la manifestaţia împotriva morţii lui Sartre”.
