Acum 70 de ani, Antoine de Saint-Exupéry, autorul ”Micului Prinţ” şi al”Citadelei”, decola pentru ultima dată. Născut cam în acelaşi timp cu aviaţia (1900, primul zbor al fraţilor Wright, având loc în 1903), Antoine de Saint-Exupéry adora avioanele. A trăit timpurile eroice ale zborurilor: a obţinut rapid brevetul civil şi apoi pe cel militar, a lucrat pentru poşta aeriană pe cerurile Europei şi Africii, de la Toulouse la Dakkar, după care a plecat la Buenos Aires, unde a condus serviciul poştal aerian Argentina-Franţa. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial s-a înrolat şi a fost trimis în numeroase misiuni de recunoaştere aeriană.
În acelaşi timp, era un scriitor faimos: „Zbor de noapte” şi „Pământ al oamenilor” făcuseră din el o adevărată legendă. În 1943 a publicat la New York „Micul prinţ”, o carte care a fascinat şi fascininează cititorii de toate vârstele, devenind una din cărţile cele mai citite din lume.
Dar în anul 1944, la momentul accidentului în care şi-a pierdut viaţa, era deja (prea) bătrân pentru a mai putea zbura. I-au spus-o în repetate rânduri superiorii. Nu doar din cauza vârstei biologice (44 de ani), ci şi ca urmare a unor răni datorate unor accidente. În 1935 se prăbuşise în deşertul libian, după câţiva ani a suferit un alt accident în Guatemala. La 44 de ani, Antoine de Saint-Exupéry părea un uriaş extenuat, dar hotărât cu încăpăţânare să zboare. Nu se mai putea apleca şi trebuia să fie ajutat de colegi ca să poată urca în carlinga avionului. Avea şi un obicei periculos: scria în timp ce pilota.
În acea dimineaţă de 31 iulie 1944, a decolat la 8.45 de la baza militară Borgo, din Corsica, într-un zbor de recunoaştere deasupra oraşelor Grenoble şi Annecy. Din acea misiune nu s-a mai întors: avionul s-a prăbuşit în Marea Tireniană. După mulţi ani, s-a putut reface filmul acelei zile: fusese doborât de un avion german care survola Mediterana. Ironia sorţii – pilotul era un înfocat admirator al lui Saint-Exupéry.
A fost o personalitate exuberantă, ştia să atragă atenţia asupra sa, îi domina pe cei din jur, lucru accentuat de înălţimea sa de aproape 1.90. În acelasi timp însă era un visător, un generos, având mereu pe chip urma unui surâs şi a unui gând tainic. Tot acest melanj îi conferea un aspect misterios, fascinant. Tot de domeniul misterului ţine şi întâmplarea care a făcut să-şi uite la sol, înainte de ultimul zbor, valijoara de care era nedespărţit. În ea a fost găsit manuscrisul (neterminat) al „Citadelei”, unde Saint-Exupéry se dezvăluie pe sine, aşa cum este el – nu legenda admirată în toată lumea, nu bărbatul care a fermecat atâtea femei, ci o persoană însetată de ceva ce nu poate înţelege, dar de care se simte atras: Dumnezeu.
Criticat de laicii raţionalişti pentru efuziunile spirituale şi de teologii care nu înţelegeau mecanismele credinţei sale ”personale”, Saint-Exupéry din „Citadela” se înclină în faţa ”nodului divin care leagă toate lucrurile”. Cu şaptezeci de ani în urmă, Antoine de Saint-Exupéry a părăsit acesst pământ. Trupul său nu a fost înghiţit de cer, pe care îl iubea atât de mult, şi nici de deşert, de care se ataşase, ci de mare.
Traducerea şi adaptarea: Ruxandra Lambru
