Pentru că este ziua în care s-au anunţat nominalizările la Premiile Oscar, vă propunem o incursiune în istoria unui nume celebru de la Hollywood: studiourile de animaţie Pixar. Producţiile lor au obţinut până acum 27 de statuete ale Academiei Americane de Film (anul acesta studiourile au o nouă nominalizare pentru filmul „Inside Out” – Întors pe dos) iar începuturile companiei se întrepătrund cu poveştile de succes ale altor nume mari din lumea cinematografiei.
Înainte de a da viaţă jucăriilor, înainte să creeze monştri corporatişti, înainte ca cineva să plece în căutarea peştişorului Nemo şi înainte de a primi 27 de premii Oscar, celebra Pixar era o companie care producea hardware de înaltă performanţă pentru instituţii guvernamentale şi industria medicală. Istoria sa nu este presărată cu supereroi, roboţei simpatici sau gândăcei vorbitori, aşa cum sunt filmele sale. Povestea celui mai profitabil studio de animaţie din toate timpurile (da, cifrele arată că a reuşit să depăşească legendarul Disney) a fost marcată de dificultăţi financiare, influenţată de angajaţi concediaţi de la Apple, imprimante digitale şi a pornit de la un filmuleţ providenţial.
Totul a început cu un student genial al Universităţii din Utah, Ed Catmull. Acesta era considerat deja un pionier în domeniul IT încă înainte de absolvirea facultăţii, la sfârşitul anilor ’70, când a pus la punct o metodă ce avea să revoluţioneze animaţia 3D, numită „texture mapping”. Ed Catmull a creat, de altfel, una dintre primele animaţii 3D, reprezentând mişcarea mâinii sale stângi. Clipul de un minut produs de el a fost cumpărat ulterior de un producător de la Hollywood, care l-a folosit în 1976 în filmul „Futureworld”, primul lungmetraj care a folosit animaţie realizată pe computer. Astăzi, clipul intitulat „A Computer Animated Hand” (Animaţia computerizată a unei mâini) se află în conservare la Biblioteca Congresului SUA, după ce a fost selectat în acest sens, în 2011, de Registrul Naţional al Cinematografiei.
Bogatul antreprenor Alexander Schure conducea la vremea respectivă Institutul Tehnologic din New York, una dintre puţinele şcoli din SUA a cărei programă era dedicată în întregime ştiinţelor tehnice. Alexander Schure era convins de pe atunci că animaţia computerizată reprezenta viitorul cinematografiei. Acesta se străduia de mai mult timp să realizeze un film de animaţie, dar se lovise de piedici legate de logistică şi echipament. A decis să cumpere tehnică avansată în domeniu din laboratoarele de cercetare din SUA, printre care şi laboratorul Universităţii din Utah. Aici l-a întâlnit pe Ed Catmull, pe care l-a angajat nu doar pentru capacităţile sale tehnice, dar şi datorită viziunilor similare pe care cei doi le aveau privind viitorul animaţiei. Astfel, Catmull a putut să-şi demonstreze şi să-şi pună în aplicare mai bine fanteziile, iar chemarea Hollywood-ului nu a întârziat să se facă auzită.
În 1978, George Lucas era în culmea gloriei după realizarea episodului „Războiul stelelor: O nouă speranţă” şi pregătea scenariul pentru „Imperiul Contraatacă”. Deşi era îndrăgostit de munca de scenarist şi regizor, cea mai mare ambiţie a lui Lucas era transformarea companiei sale, Lucasfilm, într-un imperiu al producţiei cinematografice.
Potrivit cărţii scrise de David Price despre istoria Pixar, George Lucas considera la acea vreme că producţia de film este „suspendată în timp” şi dorea să modernizeze instrumentele folosite. Astfel, a creat divizia de efecte speciale Industrial Light & Magic, invidiată la Hollywood, care folosea pentru prima dată computerele. Lucas l-a angajat pe Ed Catmull pentru a contribui la realizarea efectelor speciale, iar acesta din urmă era fascinat de Star Wars, ca mulţi alţii la acea vreme. Chiar dacă era nevoit să-l părăsească pe Alexander Schure, cel care-i oferise şansa vieţii sale, Catmull a ales jobul visurilor, oferit de Lucas. În 1979 s-a alăturat companiei Lucasfilm şi a format compartimentul de Grafică computerizată din cadrul diviziei IT. A adus cu el şi cei mai buni specialişti cu care lucrase anterior şi s-au apucat de treabă. Lista de obiective a lui George Lucas era imensă şi ambiţiile sale îi copleşeau: crearea unui sistem de montaj non-linear, a unui sistem de editare digitală a sunetului şi multe alte prospecţii privind modul în care grafica pe computer ar fi putut să revoluţioneze producţia filmelor sale.
Timp de câţiva ani, compartimentul condus de Catmull a explorat acest teritoriu, iar George Lucas avea pretenţia de a fi ţinut la curent cu cercetările specialiştilor, în termeni tehnici chiar, fără ca angajaţii săi să-l considere inferior.
Până în 1986, grupul a creat efecte computerizate pentru mai multe filme de la Hollywood, printre care „Star Trek II: Furia lui Khan” sau „Tânărul Sherlock Holmes şi Piramida Fricii”, dar divizia începuse să piardă bani. Costurile susţinerii unor tehnologii de ultimă generaţie erau imense. Catmull şi colegii săi au realizat că nu vor rezista mult la Lucasfilm şi au încercat să găsească soluţii pentru a lucra pe cont propriu, dar aveau nevoie de un investitor.
Din fericire, fostul director executiv al companiei Apple, proaspăt concediatul Steve Jobs, a fost cel care a intuit potenţialul diviziei de Grafică computerizată a Lucasfilm, pe care a decis să o cumpere cu 5 milioane de dolari. Achiziţia îi conferea dreptul asupra tehnologiilor folosite şi Jobs a hotărât să înfiinţeze o companie separată numită „Pixar”.
Numele de „Pixar” fusese de fapt atribuit, cu mai mulţi ani înainte, unei componente a sistemului de grafică optică digitală pe care grupul lui Catmull îl crease, Pixar Image Computer. Ideea numelui le venise în timpul mesei la un restaurant cu specific mexican. Unul dintre colegii lui Catmull de la Lucasfilm îşi aminteşte că limba spaniolă a fost sursa inspiraţiei. Toate verbele din această limbă au terminaţia ‘er,’ ’ir’ sau ’ar.’ Ei doreau să dea un nume aparatului care „crea poze „. După mai multe dezbateri s-a ajuns la varianta Pix-ar (a crea poze) care venea de la Pics (adaptat Pix) şi terminaţia spaniolă „ar”. Aşadar, contrar legendelor, Steve Jobs nu a avut nimic de-a face cu numele noii companii.
Steve Jobs a susţinut viziunea lui Catmull, Smith şi Lasseter de a crea un studio de animaţie, dar avea obiectivele sale. Intenţiona să vândă chiar obiectul de la care provenea numele companiei, aparatul Pixar Image Computer. Steve Jobs a început strategii de marketing pentru comercializarea acestuia şi, pentru o perioadă, planul a dat roade. Sistemul era vândut agenţiilor guvernamentale, comunităţii ştiinţifice medicale şi altor companii care încercau să realizeze propriile animaţii computerizate 3D. Una dintre aceste companii a fost chiar Disney.
În cele din urmă, din cauza costului ridicat al sistemului şi a numărului mic de clienţi, vânzările Pixar Image Computer au scăzut vertiginos iar Steve Jobs a intrat în panică. În următorii cinci ani a investit aproape 50 de milioane de dolari pentru a salva compania, a făcut concedieri, dar situaţia nu era deloc roz. Cealaltă afacere a lui Jobs, NeXT Inc, consuma şi ea milioane de dolari, bani pe care a reuşit să-i păstreze, în final, cu ajutorul fostei sale companii, Apple, care a cumpărat-o.
Dar nu a fost Apple compania care a salvat şi Pixar, ci John Lasseter, un specialist în animaţie care îşi începuse cariera la Walt Disney şi făcuse parte din grupul lui Catmull de la Lucasfilm iar acum era membru al echipei Pixar. Steve Jobs i-a dat acestuia sarcina de a produce filme scurte prin care să promoveze indirect capacităţile produsului Pixar Image Computer.
Unul dintre scurtmetraje, Luxo Jr., o poveste despre lămpile de birou, a avut premiera în 1986 la simpozionul IT numit SIGGRAPH şi a fost un succes. În acelaşi an, filmul a fost nominalizat la Oscar şi a reuşit să demonstreze astfel ceea ce putea produce compania Pixar. Lasseter l-a convins pe Steve Jobs să nu renunţe la Pixar şi au continuat să producă reclame TV şi filme scurte de animaţie pentru alte companii, care îi ajutau la rândul lor să-şi promoveze produsul.
John Lasseter a înfiinţat Divizia de animaţie şi a reuşit să aducă contracte mari de la branduri precum Tropicana sau Listerine, pentru care realizau reclame. Era deja clar faptul că viitorul companiei era legat de animaţie şi nu de producerea de hardware.
În 1990, Steve Jobs a vândut divizia de hardware pentru a obţine bani în acest scop. Chiar şi aşa, Pixar a pierdut 8 milioane de dolari în acel an. În martie 1991, Jobs a concediat jumătate din angajaţi şi a avertizat că va închide compania dacă nu va primi el toate acţiunile deţinute de aceştia. Ulterior, chiar a închis compania, dar a înfiinţat una nouă cu acelaşi nume şi cu angajaţii rămaşi. Aceştia nu au mai deţinut însă acţiuni, toate fiind ale lui Steve Jobs.
În 1992, mica afacere avea încă probleme financiare, dar a reuşit să semneze cel mai mare contract de până atunci: realizarea a trei filme pentru studiourile Disney, în valoare de 21 de milioane de dolari. Rodul acestui contract a fost trilogia „Toy Story”, primul film fiind lansat în 1995.
Multe companii s-au arătat interesate de Pixar, inclusiv Microsoft, dar Steve Jobs a decis să o păstreze. La listarea sa pe bursă din 1995, Pixar a devenit cea mai atractivă companie, cu un succes mai mare decât Netscape. Acţiunile pe care Jobs le primise în 1991 de la angajaţi l-au transformat în miliardar, valoarea lor netă fiind de 1,5 miliarde de dolari. Ceea ce a urmat, cum se spune, e deja istorie.
În 2006, Disney a achiziţionat Pixar cu 7,4 miliarde de dolari, devenind astfel cel mai mare studio de animaţie din lume.
Sursa: www.todayifoundout.com
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
