Elena Negreanu a trecut în lumea umbrelor, dar numele său va râmâne legat de teatru ṣi de Radiodifuziune atât cât vor dăinui memoria colectivă ṣi arhivele. Actriṭă, regizor artistic ṣi profesor, Elena Negreanu s-a născut în 1918 la Iaṣi, a venit la vârsta de 8 ani în Bucureṣti unde ṣi-a făcut studiile gimnaziale ṣi liceale, apoi a studiat actoria la clasa lui Beate Fredanov. În 1945 a devenit crainic la Radio apoi, doi ani mai târziu, actor la Teatrul Naṭional. Tot atunci ṣi-a descoperit ṣi talentul pedagogic pe care l-a valorificat cu mult succes la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică unde a devenit conferenṭiar. Din 1956 i s-a oferit prilejul de a regiza spectacole radiofonice, lucru care avea să o pasioneze ṣi pe care avea să-l facă cu mare pricepere 25 de ani. După ieṣirea la pensie ṣi-a direcṭionat simṭul artistic în domeniul graficii. În 2006 ṣi 2008, la vârste venerabile, mereu energica Elena Negreanu ṣi-a prezentat lucrările în expoziṭii de grafică, în foaierul Sălii Radio.
În memoria Elenei Negreanu vă prezentăm fragmente din interviul pe care, la vârsta de 79 de ani, l-a acordat pentru Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Mariana Conovici.
Am făcut un an de zile această muncă de crainic
„Eu am lucrat [la Societatea Română de Radiodifuziune] cu mare plăcere, cu colegi admirabili, din păcate nu prea mai există cei din seria mea. Era Banu, era Puica Rebreanu… ṣi încă două doamne ale căror nume îmi scapă acuma. Şefa de emisiuni era doamna Hagi Anton, sora domnului Mihai Ralea. Sub-şef de emisiune era Nela Stroescu […]
Dar eu n-am avut o continuitate la Radio. Eu am făcut un an de zile această muncă de crainic, dar eu aveam pregătire de actor şi vroiam să fiu pe scenă şi mi-am dat frumos demisia, am dat concurs la Teatrul Naţional şi-am intrat. Am dat concurs şi la Teatrul Poporului ṣi mi-am făcut eu un proces de conştiinţă atunci şi am spus „E uşor să intri la Teatrul Naţional; nu aşa ai fost educată, trebuie să te duci unde e mai greu!„ Şi am acceptat Teatrul Poporului, unde munca a fost atât de spinoasă şi atât de grea. Şi numai în turnee, cu vagoane neîncălzite, cu programe non-stop, trei spectacole pe zi. M-am îmbolnăvit destul de serios şi, întâmplător, m-am întâlnit cu un regizor de la Naţional care mi-a spus că „Sunteţi prima în istoria teatrului care aţi dat examen, n-aţi avut nici un fel de protecţie, aţi intrat prima din serie şi nu vă prezentaţi?!„ […] Asta era după un an de zile şi atunci m-am prezentat la Teatrul Naţional şi am stat acolo din ’46 până în ’51.
În sfârşit, o perioadă frumoasă dar grea. Tot grea pentru mine, pentru că îmi dăduseră o muncă politică pe care n-am ştiut să o duc cu destulă abilitate. Eu eram actor şi vroiam să joc, colegii mi-erau dragi, dar lucrurile se puneau cam alt fel acolo, trebuia să nu fim de acord cu cutare pentru că n-a avut linie justă în problema „x” şi aşa mai departe şi s-a creat o situaţie cam încâlcită şi neplăcută pentru mine şi am fost fericită când a luat fiinţă Studioul Actorului de Film, care este acum actualul Teatru Mic şi-am cerut [să lucrez acolo]…”
A face pe altul să lucreze este mai uşor decât a mă expune eu însămi
„M-am întors la teatrul experimental iniţiat atunci de Nicolae Belu care era preşedintele Cinematografiei şi, mă rog, activitatea a fost un timp interesantă, în paralel eram şi lector la… cum se numea atunci?!… Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică pe care l-a înfiinţat el şi […] era o Catedră de artă pentru pregătirea actorilor de film. […] De la institut, domnul Nicolae Belu – mă rog, în activitatea teatrului şi institutului, el era conducătorul ambelor – m-a invitat să trec la regia de film. Am spus că n-am nici o calificare şi că mi-e foarte greu şi că nu vreau să părăsesc actoria. „Nu, că vei putea juca oricând, dar eu consider ca eşti mai dotată pentru regie decât pentru actorie!„ Era un punct de vedere personal, care probabil era just, dar eu ştiam care-mi sunt forţele mai bine decât ştia el şi s-a dovedit că n-am rezistat în perioada aceea extrem de grea, era de fapt începutul cinematografiei şi am cerut să plec.
Atunci am hotărât că nu mă mai întorc la scenă. Am trădat Teatrul Naţional, am plecat de la teatrul ăsta, la scenă nu mă mai întorc, că am făcut un complex… – nu ştiu cum să spun şi dacă este interesant pentru ceea ce faceţi dumneavoastră aici – a dublei personalităţi. Mi se părea că în momentul când plec de pe scenă sunt cu totul altcineva, pe care nu-l regăseam, nu mă înţelegeam cu persoana respectivă, nu-mi plăcea histrionismul pe care eram obligată să-l practic când ajungeam în scenă. Mi se părea că sunt nimeni şi aici ṣi acolo. Şi am tăiat scurt. De altfel, a fi pedagog în teatru a fost o trăznaie de-a mea dinainte, de fapt a face institutul, că am spus că fac institutul nu pentru a fi pe scenă, eu vreau pentru pedagogie. Nu ştiu din ce cauză, probabil dintr-o timiditate, pentru că a face pe altul să lucreze este mai uşor decât a mă expune eu însămi.”
La Teatru Radiofonic mi s-a părut foarte atrăgător
„Aşa s-a făcut că, nevrând să mă întorc la scenă, am discutat cu preşedintele cinematografiei, nu ştiu cine era, nu mai ţin minte ṣi am spus că vreau să mă întorc la munca, la regie, dar nu la teatru. Atunci ei m-au întrebat dacă nu vreau la Teatru Radiofonic şi mi s-a părut foarte atrăgător. Am acceptat, într-adevăr, am fost fericită cu această muncă aproape 30 de ani, […] efectiv, ca salariată, întâi cu normă întreagă, pe urmă cu jumătate de normă, pe urmă cu trei sferturi… pe urmă ca invitată, că mereu veneau alte dispoziţii. Aşa, cu angajament fix [am lucrat] până în 1979 şi după aceea ca invitat, după care s-a schimbat ritmul, sistemul de lucru cu actorii, trebuia să faci mult mai repede o piesă. Se ajunsese la aşa o performanţă, că o făceai în trei, trebuia să faci şi repetiţii, şi înregistrări, ceea ce eu n-am rezistat…
N-aţi rezistat sau n-aţi acceptat?
Ei, ce să mă laud?! Era şi una şi alta. Mi-am dat seama că eu nu pot să fac un lucru în care să cred atât şi repede. De altfel, situaţia actorilor ajunsese atât de grea, că impuneau condiţii: vin la 8 şi plec la 8 jumătate sau nu vin două zile şi vin a treia. Am trecut [prin] multe situaţii de felul ăsta; la 11 noaptea regizorul de studio îmi telefona că nu mai vine… […] „Pe cine punem?!„ Şi ajungeam la a treia, a patra distribuţie în care nu mai credeam. Şi atunci m-am dus cu un buchet de flori şi am zis: „Dragii mei, dacă vreţi adaptări, cu plăcere, dar de înregistrat nu mai înregistrez„…Cam asta a fost istoria vieţii mele în Radio. Am în continuare legătura, în primul rând cu piesele care se pun. Săptămâna trecută au fost, consecutiv, două duminici la rând, două piese la care ţin foarte mult. Una este o piesă care se pune foarte des, Suflete tari de Camil Petrescu, în primul rând pentru distribuţia de excepţie pe care o are şi a doua a fost Doña Juana, de Radu Stanca.”
La Institutul de Artă Teatrală ṣi Cinematografică…
„Eu am fost pensionată de la institut după 28 sau chiar 30 de ani de activitate, că atunci era moda să stai până la nu ştiu cât. Aveam 61 de ani când am fost pensionată, spre marea mea durere… În momentul acela mă simţeam plină de energie şi acumulasem o experienţă care era în favoarea procesului de învăţământ teatral, dar atunci, ca şi acuma, existau situaţii care trebuiau rezolvate pe spatele cuiva. A apărut nevoia acestui post de conferenţiar pentru cineva mai tânăr în cinematografie, mă rog… poate o versiune neoficială, poate nu e chiar exactă, dar foarte plauzibilă. Regretul a fost repede stins de evenimente familiale care m-au solicitat să plec de multe ori din ţară. Fata mea, atunci, în 1980, a plecat şi eu cu Radio şi institutul am terminat cam în acelaşi timp. Şi la Radio am mai continuat, ca invitată, dar cu institutul am încheiat definitiv.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
