Constantin Tennyson
Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.
În 1957 când a părăsit postul de decan al Institutului de Căi Ferate din Bucureşti, profesorul cu origini râmnicene Constantin Tennyson nu era, după spusele sale, nici membru al Partidului Muncitoresc Român şi nici prea bine aşezat pe linia ideologică, aşa cum se cerea la vremea aceea. Formula de a scăpa de el de la catedră a fost „comasarea” a două facultăṭi ale institutului. Constantin Tennyson a lucrat apoi la Intreprinderea Regională de Transport Auto Bucureşti, la ONT Carpaṭi, la Oficiul de Stat pentru Invenṭii şi Mărci, până când a hotărât să părăsească ṭara. Ajuns la New York, a fost foarte activ în comunitatea culturală românească.
„Înţeleg că plecarea dumneavoastră din ţară în 1969 fusese plănuită mai demult.
Da… Câţiva ani înainte de plecare […] am fost într-o delegaţie în Germania de Vest, ca să aduc nişte maşini frigorifice în ţară, adică de fapt să asist la ultimele pregătiri ale lor, că înfiinţasem o întreprindere de transporturi internaţionale pentru produse perisabile. Şi am stat în Germania circa o lună de zile şi când am vizitat pe-acolo magazinele lor, când am văzut cum trăiesc, ce salarii au… mi-a venit aşa un dor de ducă!… Că mi-am adus aminte de cum era în România pe vremuri, înainte de război. Şi de atuncea m-am tot gândit insistent la plecare şi chiar mă gândeam să plecăm în Germania şi începusem şi eu şi soţia să participăm la nişte cursuri de limbă, [germană pe] care le aveam la serviciu, pentru că eram în relaţii cu străinii… Ea lucra la Comerţul Exterior, la acest departament unde erau exporturi de produse perisabile. Şi învăţam de zor limba germană, cu gândul că vom merge acolo. Sau dacă mergeam în Franţa ştiam limba, în Italia nu era o problemă… şi deci pentru noi, cam ăsta era drumul pe care ne-am gândit să mergem. Care drum s-a schimbat în momentul când am ajuns în Turcia şi ni s-a propus ca, eventual, să plecăm în Statele Unite…
Deci dumneavoastră aţi cerut aprobarea pentru o excursie în circuit…
O excursie în circuit, da, în circuit: Bulgaria, Turcia, Iugoslavia, România. Şi în Turcia ne-am oprit… pe urmă s-a schimbat circuitul: din Turcia, prin Grecia, în Italia. […]
Erau şi alţi români în excursie?
Erau şi români şi polonezi şi unguri… mai mult români decât alţii.
Când eraṭi în Turcia vi s-a propus să mergeţi în Statele Unite?
Da.
Şi era obligatorie trecerea prin Italia?
Da, acolo era de fapt centrul de repartizare şi de definitivare a documentelor.
Cine v-a propus plecarea în Statelor Unite?
Prin cadrul organizaţiilor [religioase] care erau acolo, erau două organizaţii, una ortodoxă şi una catolică. Noi ne-am înscris la cea catolică, fiindcă un cunoscut pe care l-am întâlnit chiar în zilele când ne găseam în Istanbul ne-a propus ca, dat fiind că mergem şi în Italia, iar ei sunt mai bine organizaţi şi cu posibilităţi mai mari pe întreaga suprafaţă a globului – nu făceau o distincţie între catolici şi ne-catolici -, atunci am aderat la ei. Şi asta a fost o alegere bună, fiindcă într-adevăr ne-au tratat bine.
Mi-aţi spus că cele opt luni în care aţi stat în Italia au însemnat cel mai frumos timp al vieţii dumneavoastră.
Da, absolut! Fiindcă, în primul rând, ne-am simţit liberi, începusem să ne obişnuim cu libertatea [încă] din Turcia, dar nu chiar aşa de mult cum ne-am simţit în Italia. În plus, fiind interesaţi de activităţile culturale încă din ţară, soţia mea în special care se ocupa şi de pictură şi de sculptură, ne-a făcut mare plăcere să putem vizita toate muzeele, toate locurile istorice şi din punctul ăsta de vedere am avut un adevărat concediu, în care ne-a tihnit cu adevărat. […]
Cum a fost pe urmă plecarea în America? Cine v-a trimis?
Tot organizaţia respectivă ne-a trimis până în America unde noi făcusem un aranjament cu nişte cunoscuţi de-ai noştri cu care eram împreună în Italia: care [dintre noi] pleacă mai repede, să ia un apartament cu o cameră în plus în care să stea. S-a întâmplat ca ei să plece înaintea noastră şi atuncea când am sosit în New York, ne-au găsit această cameră în care am stat la început vreo două-trei luni, după care ne-am… început să ne căutăm noi un apartament, tot prin cartierul acela, Queens, şi în general mai aproape de Manhattan şi ne-am stabilit în cartierul Astoria unde erau de fapt greci mulţi, era considerat cartierul grecesc al New York-ului şi bineînţeles mai erau şi alte naţionalităţi. […] Era o mică oază balcanică în New York. Plus că era un cartier foarte sigur, nu se întâmplau acolo lucruri care se întâmplă în alte cartiere şi din cauza asta am continuat să rămânem definitiv… Suntem de 34 de ani acolo şi încă ne simţim bine. […]
În primul rând, noi când am ajuns în New York nu cunoşteam pe nimeni, afară de prietenii aceştia care ne-au primit. Nu ştiam nici o adresă, fiindcă nu plecasem din ţară cu gândul de a ne duce în America şi nu aveam nici un fel de informaţie şi din cauza asta aproape doi ani de zile, noi doar din întâmplare am… găsit pe stradă, prin cartier, vreo doi-trei români cu care am mai conversat. Plus că eram la început, eram foarte preocupaţi că să-nvăţăm limba engleză, că noi învăţam germana şi acolo ne-am trezit că avem nevoie de engleză Şi, fiind foarte ocupaţi în acea perioadă, am avut contacte foarte restrânse şi practic nu ştiam pe unde sunt românii din America, din New York, cel puţin.
Pe urmă am aflat de adresa bisericii din Manhattan, am aflat-o abia… aproape [după] doi ani de zile şi ne-am dus şi noi acolo; bineînţeles cu ocazia asta am mai început să cunoaştem românii. Şi pe urmă au început să vină foarte mulţi români şi am început să ne mai cunoaştem şi de aici a venit şi ideea să formăm un centru cultural în care să ne putem întâlni şi noi, să ne meţinem tradiţiile [pe] care le aveam, aşa cum alte comunităţi din New York am văzut că procedează. Fiindcă, deşi s-a considerat că este melting pot-ul Americii acest New York, am observat că marea majoritate trăiau în comunităţile de origine din ţările din care au plecat. Şi atuncea, fiindcă şi noi devenisem o comunitate destul de mare, am început să ne gândim la posibilitatea unei organizări. Ei, organizarea pe alte criterii politice sau de altă natură era mai dificilă, că dădea naştere la dezbinări şi nu la unire. Şi atuncea, sub forma acestei activităţi culturale, am putut să ne înţelegem şi, ca dovadă că această activitate, care oficial a început din ’82, dar paractic ea era cu câţiva ani înainte începută, a continuat până în ziua de azi.
Pe lângă organizaţia noastră [Centrul Cultural al Românilor], am găsit la New York şi Organizaţia Iuliu Maniu care funcţiona de mulţi ani înaintea noastră şi, întrucât erau în general oameni foarte în vârstă, aveau activitate foarte redusă. Şi atuncea noi, oarecum mai tineri, am început să ne creem acest centru cultural care a fost un beneficiu din toate punctele de vedere, pentru mai multe categorii. Una pentru marea masă a românilor, că ne-a păstrat posibilitatea să ne întrunim, să ne cunoaştem, foarte multă lume s-a întâlnit în acest centru cu oameni veniţi din ţară şi care nimeni nu ştia pe unde sunt şi că au venit în America. Or, venind la aceste serbări, au avut surpriza să găsească cunoscuţi şi rude chiar. Pe urmă, am dat posibilitatea multor artişti care duceau şi ei dorul de a mai apare în faţa unui public românesc – fiindcă în America e greu să-şi facă ei loc – şi din aceste activităţi a reieşit o oarecare… aşa, împrietenire între românii din New York. […]
Când noi am plecat sau când am ajuns în Statele Unite mai bine zis, nu erau decât foarte puţini români, [pentru] ca în perioada ‘70-’80 să înceapă să sosească un număr foarte mare de români, tot felul de români. Ca frecvenţă la Centrul Cultural noi ne bucuram, aşa, de circa 200-250, maximum, de persoane. Nu aceiaşi totdeauna, erau unii care participau cu regularitate, iar alţii care veneau şi ei din când în când.
Acest Centru Cultural al Românilor, înfiinţat la New York în ’52, era legat de biserica ortodoxă?
Nu, tocmai că am încercat să-l afiliem la o biserică. În primul rând că n-aveau spaţiu. Biserica din Manhattan, care era unica pe vremea aceea, era dotată cu o sală destul de mică, mai mult de vreo 80-100 de persoane nu încăpeau – şi ăia destul de înghesuiţi – şi atunci a trebuit să închiriem, dar [acesta] era alt aspect. Pe urmă, în decursul anilor, am înfiinţat câteva biserici. Acuma, fiecare biserică… era oarecum în concurenţă cu cealaltă şi dacă făceam serbările la una dintre ele, nu participau ceilalţi din altă [parte], ori că era greu, ori că nu vroiau să-şi dea concursul pentru o altă biserică. Şi atuncea, făcând pe un teren neutru, puteau să vină din toate părţile şi în felul ăsta… […]
Să ne întoarcem puţin la Centrul Cultural înfiinţat în ’82. Dumneavoastră aţi fost membru fondator şi primul preşedinte… Primul preşedinte cu un mandat de cinci-şase ani, am înţeles.
Da, s-a prelungit de vreo trei ori, că nimeni nu vroia să fie [cu] activitatea asta, că nu era aşa uşor. Închiriam săli pentru fiecare dată. Primii ani am închiriat pe la sălile sociale de la comunitatea finlandeză, pe urmă la polonezi şi tot aşa, pe la alte comunităţi care aveau câte o sală socială, dar era destul de costisitor, până am găsit o sală în Queens, în apropierea locuinţei mele şi aceasta era o locaţie foarte potrivită pentru comunitatea română, fiindcă majoritatea celor din New York locuiesc în cartierul Queens şi în special în zona aceasta zisă Astoria sau Sunny Sight. Sunt comunităţile chiar imediat ce treci podul din Manhattan în Long Island pentru cartierul Queens, asta e zona în care s-au stabilit majoritatea românilor, atât românii propriu-zis cât şi românii de alte naţionalităţi, cum au fost armeni, evrei… şi ce au mai fost prin România.
N-aveaţi contacte cu România?
Nu prea. Pe vremea aceea era… nu erau relaţii prea prieteneşti între americani şi români şi din cauza asta. În schimb acuma, după revoluţie şi în special după, în anii ’96 încoace, au început să se schimbe relaţiile…
Am văzut că aveţi paşaport românesc…
Da, fiindcă am vrut ca să ne simţim români din toate punctele de vedere… cât timp România este acum într-o relaţie amicală şi cu statele europene şi cu America şi cu tot…
Asta înseamnă că aveţi şi cetăţenie română?
Da!… De fapt renunţasem la cetăţenia română, după ce mi-am luat cetăţenia americană şi pe urmă, după ’90, am cerut să refac… cetăṭenia română.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 2003]
