UTC-ist ilegalist, activist social-democrat, troṭkist, spion trimis de Bodnăraş în Occident, conferenṭiar universitar fără diplomă de studii, jefuitor de bancă sau chiar asasin. Abraşa Glanstein, adică Saşa Muşat, a fost toate acestea. Blondul cu ochi albaştri a fost un personaj misterios apărut parcă dintre ceṭuri în epoca tulbure a celui de Al Doilea Război Mondial şi aceea a războiului comuniştilor cu restul lumii. În România anilor ’40-’50 apărea şi dispărea surprinzător, se ivea în locuri neaşteptate stârnind antipatia omenilor. Detalii despre Saşa Muşat nici astăzi nu se ştiu. Câteva mărturii aflate în Arhiva de istorie orală încheagă un portret diluat al său.
Nicolae Fotino, jurist, istoric, licenṭiat în drept internaṭional
„Eu l-am cunoscut în primele zile după 23 august 1944, la începutul lunii septembrie ’44. Eram student pe vremea aceea şi eram la unul dintre colegii şi prietenii mei, Barbu Câmpina. A venit la el acasă un tânăr care s-a prezentat, îl chema, cred, Saşa Muşat – spun cred fiindcă nu ştiu dacă se chema deja Saşa Muşat, numele lui era Saşa Glanstein – şi am avut o discuţie. Era limpede că el, ca şi Barbu Câmpina, fuseseră membri ai Tineretului Comunist dinainte de 23 august. Şi s-a pornit o discuţie că acuma partidul fiind în legalitate, puteam să discutăm foarte bine despre acest partid – ceea ce înainte era un lucru foarte periculos – şi despre o serie de probleme care erau cunoscute şi dramatice din viaţa comunismului în general vorbind ṣi mai ales despre situaţia din PCUS [Partidul Comunist al Uniunii Sovietice] – era vorba de marile procese care frământaseră atât de mult nu numai lumea comunistă, dar în general, lumea socialistă. Eu mărturisesc că neştiind mai nimic despre lucrurile astea, aş fi fost foarte curios să particip la astfel de discuţie. Spre surprinderea mea, Barbu Câmpina l-a repezit pe acest tânăr şi, la propriu vorbind, l-a dat afară din casă.
Ce impresie v-a făcut la prima vedere ?
A ! La prima vedere era un tânăr destul de agreabil aşa, blond, cu ochi albaştri, un bun vorbitor, amabil… Deci, mai curând, ca primă înfăţişare – bună. De asta am şi fost destul de surprins de reacţia destul de violentă a prietenului meu. Şi după ce Saşa Muşat a plecat l-am întrebat pe Barbu de ce a avut această atitudine. Şi mi-a spus : <Fii foarte atent cu acest om, fiindcă o astfel de discuţie în cadrul partidului este o discuţie foarte grea şi foarte complicată. Eu te rog foarte prieteneşte, când îl vezi pe omul ăsta pe stradă treci pe trotuarul celălalt, ăsta e cu siguranţă un agent provocator !> Eu aveam o părere foarte bună despre Barbu Câmpina din toate punctele de vedere ṣi ca inteligenţă şi ca om de carte. Deci m-am conformat şi n-am mai avut nici un fel de legături ṣi m-am ferit de el.
De altminteri, evoluţia lui a fost foarte ciudată, fiindcă după destul de puţin timp l-am revăzut apărând în mitinguri ca social-democrat. Am fost foarte surprins să-l văd lider social-democrat – a fost chiar unul dintre conducătorii tineretului socialist! – şi participând după aceea la mari şedinţe de unificare a mişcării de tineret, el fiind un mare partizan al contopirii, al unificării celor două mişcări. Pe urmă iar nu l-am mai văzut şi am aflat că ar fi fugit din ţară.
Nu mai ştiu [iar] nimic de el până când într-o zi întâmplarea a făcut să citesc în Le Monde cred, despre un congres al troţkiştilor din Europa care avea loc la Stockholm şi unde România era reprezentată prin Saşa Muşat! Ceea ce a fost iar o mare surpriză de a afla, deci, despre acel om pe care eu îl cunoscusem ca un UTC-ist ilegalist, după aceea ca un social-democrat şi care acuma era troţkist. Am aflat întâmplător prin doi colegi de-ai mei care fuseseră la Paris la o întrunire studenţească, Gheorghe Brătescu şi Corneliu Bogdan, […] [şi care] revenind în Bucureşti mi-au spus că – nu ştiu, pe Champs Élysées sau unde – s-au întâlnit cu Saşa Muşat care, când i-a văzut, s-a bucurat foarte mult şi a spus: <Ei, în sfârşit, aţi fugit şi voi!>…
Ei bine, acest personaj atât de curios, într-o bună zi aflu că e la Bucureşti […] – trebuie să fi fost… nu ştiu, ’52-’53, cred. Şi el, înainte de a pleca, fusese căsătorit, soţia lui obţinuse foarte greu divorţul; şi când a venit [în Bucureşti] s-a dus direct la fosta lui soţie care între timp se recăsătorise cu unul dintre colegii noştri care era şi el la Facultatea de Istorie, Eugen Stănescu. Şi spre surprinderea lui Eugen Stănescu, deschizînd uşa şi dând de el şi întrebîndu-l ce vrea, Saşa îi răspunde foarte calm : <Am venit să-mi văd nevasta>.
Lucrurile ultra-ciudate continuă cu acest om când aflăm că este conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie, la catedra academicianului Oţetea. Şi-n acelaşi timp este secretar al partidului, secretar de partid al facultăţii. Or, lucrurile senzaţionale cu el continuă, fiindcă după câtăva vreme Ministerul Învăţământului vrând ca să aibă dosarele puse la punct, ale tuturor cadrelor universitare, respectivul funcţionar nu reuşeşte să pună la punct dosarul lui Saşa Muşat, fiindcă Saşa Muşat nu-i dă diploma lui – el pretindea că era doctor în istorie la Sorbona. Andrei Oţetea l-a chemat pe Saşa Muşat şi i-a cerut să aducă diploma, Saşa Muşat i-a explicat atuncea că el a fost nevoit să părăsească Parisul de pe un moment pe altul, nemaiavând nici chiar ocazia să mai treacă pe acasă să-şi ia un bagaj oarecare, a trebuit să dispară din Paris ṣi deci diploma lui a rămas la Paris. Şi nici nu poate să se înapoieze în Franţa dat fiind misiunile pe care le-a avut, un voiaj la Paris era imposibil. Oţetea i-a spus : <Bine, după câte am înţeles, dumneata ţi-ai făcut doctoratul la Paris, dar licenţa unde ţi-ai făcut-o?> Saşa Muşat îi răspunde că la Cluj. <La Cluj?>, îi spune Oţetea. <Bine, mie îmi e suficientă diploma dumitale de licenţă>. Or, Saşa Muşat n-avusese timp să-şi termine nicăieri studiile! Neputând să aducă diploma la cererea lui Oţetea şi conform deciziilor Ministerului Învăţământului, el este îndepărtat din Facultatea de Istorie. Ceea ce era un lucru formidabil, fiindcă el fusese… era în acea perioadă secretar de partid al facultăţii. Deci, scoaterea secretarului de partid al facultăţii a fost la vremea sa o chestiune de senzaţie!
Dar cum vă explicaţi că ajunsese conferenţiar fără să fie nevoie să prezinte până atunci dovada studiilor?
Adevărul este că în perioada asta de după 23 august, o serie de cadre care sunt puse – nu numai în Ministerul Învăţământului, în diverse ministere – pentru a ocupa o anumită funcţie, lucrurile astea nu au [mai] fost respectate, din lipsă de cadre care să aibă studii corespunzătoare. […] Eu ştiu mai mulţi oameni cu o situaţie foarte înaltă, dar care n-aveau studiile lor… asta se întâmpla poate mai pronunţat cu evreii, fiindcă evreii, fiind scoşi din învăţământ în general, din şcoli, din universităţi, după aceea ei capătă unele înlesniri ca să-şi dea mai repede anii de studii, dat fiindcă au pierdut… unii au fost în lagăre! Deci, în situaţia evreilor, există mai ales faţă de ei o oarecare îngăduinţă, dat fiind situaţia pe care au avut-o. Saşa Muşat fiind evreu beneficia şi din acest punct de vedere de o îngăduinţă. Dar, mă rog, de o îngăduinţă până la un anumit moment. […] Atuncea el va fi angajat la Institutul de Istorie a Partidului, Roller îl angajează la institutut unde era o şi mai mare îngăduinţă în legătură cu studiile… Saşa Muşat e angajat la institut de Roller, deci eu cred că Saşa n-a stat la facultate mai mult de un an de zile. Saşa Muşat angajat la ei şi…
De fapt, de ce a fost exclus din partid Saşa Muşat, care a fost motivul ? După ce el a fost exclus din partid, eu nu ştiu exact ce face Saşa Muşat în lunile următoare. Eu aflu despre el într-un nou episod senzaţional, în vara anului ’55 [1959], cred, când are loc un atac al sucursalei Băncii Naţionale din cartierul Giuleşti unde banca este jefuită de un grup de bărbaţi mascaţi. După circa două luni, Poliţia [Miliṭia] reuşeşte să-i descopere, să-i aresteze şi atuncea aflu, spre surprinderea mea, că şeful bandei era Saşa Muşat! Or, alături de Saşa Muşat se găsesc în acest grup doi fraţi, fraţii Ioanid, dintre care unul era foarte cunoscut, cred că-l chema Paul Ioanid [Leibovici], era profesor la Politehnică şi-n acel moment toată lumea ştia de el, fiindcă vorbea foarte mult la radio, în emisiuni, fiindcă avea loc în acea perioadă şi primul Sputnik şi el, în calitatea lui de profesor la Politehnică era foarte la curent cu această ştiinţă nouă ṣi conferinţele lui erau foarte urmărite. Fratele lui era colonel în Miliţie şi a fost, de asemenea, o mare surpriză să aflăm, deci, că ei doi fac parte dintr-o bandă care a jefuit o bancă, amândoi fiind evrei. Alături de ei a mai fost cineva care se numea Harry Obedeanu Lazarovici, deci evreu, profesor la <Ştefan Gheorghiu>. Şi mai exista cineva care se chema Igor Sevianu – Igor Herşcovici -, nu-mi aduc aminte exact ce studii făcuse. Era, ca şi toţi ceilalţi de până acuma, UTC-ist, UTC-ist din ilegalitate. Deci erau toţi evrei, Igor era căsătorit cu Monica Alfandari, fiica unui medic cunoscut ṣi, de asemenea, evreică – ea venise chiar din Israel. Or, era foarte ciudat acest grup, un grup numai de evrei, de oameni în general care avuseseră o stare bună [materială], deşi mi-aduc aminte că m-am întâlnit cu Igor la un moment dat în tramvai în acea perioadă şi întrebîndu-l ce mai e cu el, fiindcă dispăruse – şi cred că Igor a fost ofiţer la un moment dat, tot ofiţer de Miliţie, dar fusese scos din Miliţie – mi-a răspuns cu o voce tare şi furios: <Ce să fac ? Mor de foame !>, ceea ce era foarte ciudat, era de neînţeles.
Dar după aceea aflăm că are loc un proces şi… se termină cu sancţiuni extrem de severe: ei toţi sunt condamnaţi la moarte, afară de Monica Alfandari [Săveanu], care e condamnată la nu ştiu câţi ani de închisoare ṣi după aceea am aflat că au fost şi executaţi. Dar surprizele continuă în legătură cu ei, fiindcă se face un film, un film de care s-a ocupat personal Leonte Răutu. Şi nu numai că se face un film, dar noi, de pildă, cei de la Institutul de Istorie, am fost toţi obligaţi să mergem să-l vedem, membri de partid sau ne-membri de partid, toată lumea a mers să-l vadă ṣi am văzut că s-a făcut reconstituirea, am văzut cum s-a atacat banca, apoi am văzut procesul, i-am văzut pe ei recunoscând…
Ce vi s-a spus când aṭi fost duşi, vrând-nevrând, să-l vedeţi ?
Ni s-a spus că este un lucru important, este un fapt politic şi că trebuie să ştim care este adevărul în acestă chestiune – mărturisesc că tocmai cu adevărul nu ne-am [lămurit]. Mai ales că n-a fost singurul proces, fuseseră şi procese mult mai importante, fusese procesul mareşalului [Antonescu], fusese procesul lui Maniu, fuseseră procese foarte mari… nu ne-a chemat nimeni să vedem un film cu ei! Nu !.. […]
Ce a fost cu acel proces ?! Aşa s-a lăsat de înţeles la un moment dat, că a fost un proces sionist, adică ei au fost sionişti şi banii îi furau ca să ajute pe acei evrei care au cerut să plece în Israel; fiindcă era un fapt: în momentul când cereai să pleci, erai scos din funcţiile pe care le aveai ṣi-atuncea ca să poţi să rezişti cât mai bine până în momentul când căpătai paşaportul de plecare, ei ar fi ajutat cu aceşti bani pe confraţii lor. Or, realmente acest lucru e foarte ciudat pentru această perioadă. Întâmplarea face să fi fost Facultatea de Istorie antrenată [în acest caz], fiindcă acest om, [Saşa Muşat], a lucrat la Facultatea de Istorie, a fost cineva la un moment dat, chiar secretarul de partid, a fost conferenţiar universitar, a lucrat o vreme şi la Institutul de Istorie a Partidului… Mărturisesc că eu, o vreme îndelungată, n-am crezut că au fost executaţi. Pe acest om l-am văzut comunist în ilegalitate, social-democrat, troţkist, agent al nostru în străinătate, reprimit în partea asta, dat afară din facultate, exclus din partid, gangster… Ei, la un moment dat era greu să crezi că… Deci n-aş fi fost deloc mirat să-l văd într-o bună zi reapărând. Adevărul e că n-a mai apărut niciunul, ceea ce nu ştiu dacă înseamnă realmente că au fost executaţi. De altminteri ar fi interesant de ştiut, în fond, cu cadavrele lor ce s-a întâmplat ? Au fost redate familiei, Securitatea i-a înmormântat ? Ce s-a întâmplat ?.. Deci e un mic mister…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]