Joi, 10 decembrie, se împlinesc 101 ani de la naşterea muzicianului de mare clasă, pianistului, dirijorului excepţional, orchestratorului şi compozitorului Sile Dinicu, cel care a debutat la Radio Bucureşti în anul 1936 şi a fost, mai apoi, timp de 34 de ani dirijor al Orchestrei de Estradă a Radioteleviziunii Române.
Vasile Dinicu s-a născut la 10 decembrie 1919, la Bacău, fiind fiul adoptiv al lui Vasile Dinicu, unul din fraţii lui Grigoraș Dinicu, care a fost, după unii, cel mai bun lăutar din toate timpurile.
A urmat studiile muzicale la Galați cu pianistul Theodor Fucs, apoi a parcurs studiile Conservatorului „Lyra” din Brăila, între anii 1929-1930.
În anul 1933 a început să profeseze în București, pentru ca în anul 1936 să debuteze la Radio, alături de pianistul Theodor Sibiceanu.
A activat ca pianist în mai multe formații de muzică ușoară din Bucureşti, iar în anul 1941 a fost cooptat de Constantin Tănase în orchestra Teatrului Cărăbuș.
În perioada 1943 – 1947 a condus orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu, perioadă în care activa şi ca muzician în cadrul programelor celebrelor restaurante „Cina” și „Zissu”, începând cu anul 1944.
În anul 1951 este desemnat să dirijeze Orchestra de estradă a Radiodifuziunii Române, unde a activat până în anul 1985. Sub bagheta sa, orchestra a devenit un ansamblu care se acorda perfect, rivalizând cu cele mai mari orchestre de gen din lume. În această perioadă a fost nelipsit din programele muzicale şi de divertisment difuzate în România.
A condus orchestra la turnee artistice în Bulgaria – 1955, Ungaria – 1956, Cehoslovacia – 1958, URSS, Polonia, R.D. Germană, Israel şi R.F. Germania, a dirijat formaţii de muzică uşoară din Portugalia (Lisabona) şi Cehoslovacia (Bratislava) şi a făcut parte din jurii naţionale şi internaţionale (R.D. Germană) ale unor concursuri muzicale.
În perioada 1963 – 1984 a dirijat fără întrerupere orchestra de acompaniament a Concursurilor şi Festivalurilor de muzică uşoară de la Mamaia, iar în perioada 1968 – 1970 s-a aflat la pupitrul orchestrei Festivalului „Cerbul de aur” de la Braşov.
A compus peste 100 de melodii de muzică ușoară, multe dintre acestea devenind şlagăre: „București, București”, „Întotdeauna marea”, „Nu mă certa” sau „Seri la malul mării” – care în interpretarea Margaretei Pâslaru a obţiut mențiune la secţiunea creație a Festivalului Mamaia 1965. A scris multe alte compoziţii de succes care au fost interpretate de artişti de prestigiu precum Doina Moroșanu, Dan Spătaru sau Gică Petrescu.
Sile Dinicu a realizat sute de înregistrări la Radiodifuziunea Română şi casa de discuri „Electrecord” din Bucureşti.
În 18 august 1964, Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, i-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.
A fost, de asemenea, distins cu Ordinul Muncii, clasa a III-a, în anul 1956, cu premii de interpretare în anii 1964 şi 1965 și mențiune la creație, în 1965 la Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia, a primit Ordinele „Meritul cultural” clasa V-a – în anul 1968 – și clasa a II-a – în anul 1974 și a primit Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor al cărui membru este din anul 1952.
În anul 1982 participă la Concursul cântecelor pentru pace unde pentru melodia „Omul are ultimul cuvânt” primește Premiul al III-lea, apoi, în anul 1983 participă la Festivalul „Melodii ’82” unde, pentru melodia „Cine ştie” obține Premiul Juriului.
În anul 1986 participă la Festivalul cântecului politic pentru tineret unde melodia sa „Țară străbună” primește Premiul Uniunii Compozitorilor, apoi participă la Festivalul U.G.S.R. unde pentru melodia „Frumoasă ţesătoare” obține premiul al III-lea.
Sile Dinicu a trecut la cele veşnice la 7 ianuarie 1993.
Sile Dinicu a fost înmormântat, pentru prima dată, într-un mormânt din Cimitirul Bellu, aparținând Uniunii Compozitorilor. Soția acestuia nu au fost, însă, mulțumită de locul primit, deoarece nu l-a considerat îndeajuns de potrivit pentru cinstirea memoriei artistului. Motiv pentru care în 1995 a solicitat o criptă în Mausoleul Uniunii Compozitorilor „pentru ca Sile Dinicu să- și găsească liniștea veșnică întrun loc de veci pe care îl merită.” Astfel, pe 22 mai 1995, Victoria Dinicu a primit aprobarea pentru a-l deshuma pe Sile din groapa „obișnuită” și a-l reînhuma în Mausoleul Compozitorilor, însă pe cheltuiala familiei.
Victoria Dinicu a mai trăit cinci ani după moartea soțului său, iar în ultimii ani din viață a donat Uniunii Compozitorilor cea mai mare parte a drepturilor de autor ale lui Sile Dinicu.
