Miercuri, 24 martie, se împlinesc 75 de ani de la moartea lui Barbu Ştirbey, om politic – deputat, preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru interimar al Finanţelor şi de Externe – , om de afaceri, administrator al domeniilor Coroanei – sfetnic apropiat al reginei Maria şi figură influentă în anturajul regelui Ferdinand – , membru de onoare al Academiei Române. Barbu Ştirbey a reprezentat şi legătura neoficială între regele Ferdinand şi Ion I. C. Brătianu, cumnatul său, prin care fruntaşul liberal şi-a exercitat influenţa asupra deciziilor politice ale regelui, asigurându-şi o relativă dominaţie, timp de peste două decenii, asupra vieţii politice din ţara noastră.
Barbu Alexandru Ştirbey s-a născut la 4 noiembrie 1872, la Buftea, părinţii săi fiind Alexandru Știrbei, om politic, ministru de finanțe al României în anul 1891, fiul mijlociu al Domnitorului Barbu Știrbei, și nepot al altui Domnitor, Gheorghe Bibescu, și Maria Ghika-Comănești.
Prințul Barbu Știrbey a urmat, în Franţa, atât liceul – „Louis le Grand” – , cât și cursurile Facultății de Științe Juridice a Universităţii din Paris.
În anul 1895, se va căsători, la Geneva, cu Nadeja Bibescu, verișoara sa de gradul al II-lea, cu care a avut patru fiice: Maria (1896-1990), Nadejda (1897-1994), Eliza (1898-1987) și Ecaterina (1902-1946).
Deşi a fost licenţiat în ştiinţe juridice, Barbu Ştirbey se va dovedi un iscusit om de afaceri, ajungând unul dintre cei mai apreciaţi fermieri şi industriaşi ai ţării.
În anul 1901, este ales deputat de Craiova pe listele Partidului Constituţional, însă după intrarea în viaţa politică, el nu se va manifesta public, urmând să adopte o poziţie retrasă, cu o activitate de culise, catalogată uneori ca „ocultă”.
Pentru acest gen de activitate politică, a fost supranumit „eminenţă cenuşie”, iar pentru celelalte calităţi, rafinament, cultură, maniere alese, chiar frumuseţe şi o alură tipic englezească, a fost deseori caracterizat ca „Prințul alb”, mai ales de către regina Maria, cu care se cunoştea încă din anul 1907, şi cu care va avea o relaţie extrem de apropiată, atât de apropiată încât în epocă circula insistent zvonul că principesa Ileana ar fi fost fiica nelegitimă a celor doi.
Însă este cazul să vorbim şi despre omul de afaceri Barbu Ştirbey. Pe lângă împlicarea în viaţa politică, Ştirbey va deveni un excelent om de afaceri şi posesorul unei averi fabuloase.
Printre realizările sale în domeniu se pot număra înfiinţarea, lângă parcul palatului său de la Buftea, a unei fabrici de conserve, a unei pepiniere de viţă americană, o lăptărie, o moară sistematică, o fabrică de vată şi pansamente, fiind primul care a introdus în Vechiul Regat cultura bumbacului şi a orezului.
Barbu Ştirbey deţinea moşii care se întindeau pe o suprafaţă imensă: la Buftea avea 225 ha de teren arabil şi 225 ha de pădure, în judeţul Olt, la Ştirbey, avea 325 ha teren arabil, 2.500 ha pădure şi 45 ha vie, la Plugari, în Iaşi, avea 5.800 ha teren arabil, la Plopii-Slăveşti din Teleorman deţinea 345 ha teren arabil.
Barbu Ştirbey a devenit, în timp, preşedintele unor consilii de administraţie ale unor mari bănci, societăţi şi uzine: Steaua Română, Uzinele și Domeniile Reșița, Titan-Nădrag-Călan, Astra, Societatea Generală de Asigurări din Bucureşti, Societatea Franco-Română de Materiale de Drum de Fier şi altele.
La 21 decembrie 1913, Barbu Ştirbey este numit, de către regele Carol I, administratorul general al domeniilor Coroanei, la 10 octombrie 1914, Ferdinand I a devenit rege al Regatului României, iar după căsătoria sorei sale Eliza Ştirbey cu fruntaşul liberal Ion I. C. Brătianu, cei doi bărbaţi de stat au devenit foarte apropiaţi, Barbu izbutind să transmită regelui Ferdinand, din poziţia de administrator al domeniilor Coroanei, toate ideile cumnatului său.
După urcarea regelui Ferdinand I pe Tronul României, între cei doi se va lega o puternică prietenie, Ştirbey devenind consilier personal al suveranului.
Istoricii consemnează faptul că Ştirbey va pune bazele unei camarile regale în România, devenită realitate şi din cauza personalităţii slabe a regelui Ferdinand.
În perioada Primului Război Mondial, Barbu Știrbey s-a aflat alături de familia regală, în refugiul de la Iași. Regele Ferdinand a fost sfătuit de către Știrbey și Brătianu, de Nicolae Iorga și regina Maria, să adreseze ostașilor un mesaj prin care să promită înfăptuirea reformelor, iar textul, redactat de Barbu Știrbey, a fost foarte bine primit, ducând la aplanarea tensiunilor și la creșterea popularității regelui.
La 4 iunie 1927, Ştirbey va accepta solicitarea regelui Ferdinand de a forma şi conduce un guvern de „uniune națională”, în care intrau reprezentanții celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică P.N.L și P.N.Ț. Ştirbey va răspunde interimar, în această perioadă, şi de portofoliile Externelor şi Finanţelor. După doar două săptămâni, însă, puterea este preluată de către Ion I.C. Brătianu – după ce ordonase miniştrilor liberali în guvernul Ştirbey să demisioneze -, iar după moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, rolul de „eminență cenușie” a lui Barbu Știrbey va lua sfârşit.
La 7 iunie 1930, Carol al II-lea a fost proclamat rege, iar părerea suveranului despre Ştirbey fusese foarte clară, cu mult timp înainte: Carol detesta rolul dominator al lui Brătianu, prezenţa lui Ştirbey la Curte şi influenţa pe care acesta o exercita asupra suveranilor. Carol îşi exprimase hotărârea de a-l înlătura „pe acest Iago”, care se complăcea în situaţia de „amant fidel” al reginei Maria şi care-l „încătuşase” pe regele Ferdinand.
Aşadar, în februarie 1931, Barbu Ştirbey se autoexilează, trăind timp de 10 ani în Elveţia şi Franţa, iar la Paris, prințul a fost victima unei tentative de asasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu.
În 1940, după înlăturarea de la putere a lui Carol al II-lea, Știrbey va reveni în ţară, însă, datorită poziţiei sale echidistante faţă de putere şi opoziţie, a fost trimis în misiune diplomatică la Cairo și Moscova, în încercarea de a trata cu Aliații, în vederea ieşirii României din război şi încheierea unui armistiţiu cât mai favorabil.
La 12 septembrie 1944, Ştirbey s-a numărat printre membrii delegaţiei române la Moscova, care au semnat armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite.
În anul 1945, partidele politice istorice și Regele Mihai doreau formarea unui guvern sub conducerea lui Barbu Știrbey, însă, la 2 martie 1945, guvernul Petru Groza a fost impus de Moscova.
La scurtă vreme, Barbu Ştirbey se va îmbolnăvi de cancer hepatic, boală care îi va aduce sfârşitul, la 24 martie 1946, la vârsta de 72 de ani.
Îşi găseşte odihna veşnică, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Știrbei, în Capela din parcul Palatului din Buftea.
Nu au fost puţini cei care au pus moartea prinţului în seama unei teorii conspiraţioniste, fiind menţionată implicarea unor agenţi ai NKVD în otrăvirea sa.
Ştirbey era considerat inamicul numărul unu al Moscovei, iar teoriile conspiraţiei au fost declanşate, se pare, după ce prinţului i s-a făcut rău după participarea la o recepţie dată în cinstea diplomatului rus la Bucureşti, Andrei Vişinski.
Palatul de la Buftea a fost administrat de Nadeja până în 1949, la naţionalizare, după care întreaga avere a intrat în proprietatea statului. Atunci au fost distruse şi furate cele mai multe din lucrurile de valoare din palat, inclusiv tabloul „Evreul cu gâsca” de Nicolae Grigorescu.
