Luni, 24 mai, se împlinesc 10 ani de la moartea lui Fănuş Neagu, unul din marii povestitori ai literaturii române, nuvelist excepţional, inspirat mai ales de lumea ţărănească, dar şi de specificul vieţii portuare dunărene din zona sud-estică a ţării, a Brăilei natale. Fănuş Neagu a fost pitoresc, plin de lirism, savuros deseori, un autor de un remarcabil succes.
* * * * *
Scriitorul, publicistul şi scenaristul Fănuş Neagu s-a născut la 5 aprilie 1932, în comuna Grădiştea de Sus, judeţul Brăila, într-o familie de ţărani.
Între anii 1944-1948, a urmat cursurile Liceului Militar din Iaşi, iar în perioada 1948 – 1951, a frecventat Şcoala Pedagogică nr. 2 din Bucureşti.
În anii 1951-1952, a urmat Şcoala Pedagogică „Costache Negri” din Galaţi, apoi, în anii 1952-1953, Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, fiind coleg de generație cu Nicolae Labiș şi Radu Cosașu, iar în anii 1954 – 1957, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, pe care, însă nu le va finaliza.
În anii 1953 – 1954, a fost profesor suplinitor la Şcoala generală din comuna Largu, Galaţi, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca redactor la cotidianul „Scânteia tineretului”.
În anul 1954, a debutat literar cu nuvela „Duşman cu lumea”, apărută în revista „Tânărul scriitor”, iar între anii 1954-1956, a fost redactor la revista „Luceafărul”.
În 1959, a publicat povestirile din „Ningea în Bărăgan”, volum reeditat în 1964, cu unele completări, sub titlul „Cantonul părăsit”).
Au urmat volumele „Somnul la amiază” (1960), „Dincolo de nisipuri” (1962) şi „Cantonul părăsit” (1964), care a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor.
Între anii 1965-1968, a fost redactor al revistei „Amfiteatru”, iar în 1967 a publicat volumul „Vară buimacă” şi cartea pentru copii „Caii albi din oraşul Bucureşti”.
Un an mai târziu, a cunoscut deplina consacrare ca prozator, cu romanul „Îngerul a strigat”, o lucrare de referinţă al prozei româneşti postbelice, care a marcat evenimentele editoriale ale anului în care a apărut. Romanul va primi Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1968.
Au urmat volumele „Casa care se leagănă” (1971), „În văpaia lunii” (1972), „Fântâna” (1972), „Pierdut în Balcania” (1982), „Povestiri din drumul Brăilei” (1989).
Tot în această perioadă publică romanele „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire” (1977) şi „Scaunul singurătăţii” (1988), ambele obţinând Premiul Uniunii Scriitorilor.
Fănuş Neagu a colaborat cu articole, reportaje, povestiri la foarte multe ziare şi reviste, a prefaţat diverse cărţi cu profil sportiv sau turistic şi a mai publicat „tablete” sportive, foarte pitoreşti, în „România literară”, adunate în volumele „Cronici de carnaval” (1972) şi „Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea” (1977).
Printre volumele sale de publicistică se numără şi „Cartea cu prieteni. Poeme răsărite în iarbă” (1979) şi „A doua carte cu prieteni” (1985), care cuprind însemnări despre scriitorii pe care i-a cunoscut, „Insomnii de mătase” (1981) şi „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj” (1987).
În anul 1985 i se joacă piesele „Echipa de zgomote”, la Teatrul Majestic, şi „Olelie”, la Teatrul Naţional din Bucureşti.
În anul 1990, a devenit director al săptămânalului „Ţara”, iar în 1991, a reluat împreună cu Eugen Simion, Marin Sorescu şi Valeriu Cristea publicarea revistei „Literatorul”.
A publicat romanele „Ţara hoţilor de cai” (1991), „Amantul Marii Doamne Dracula” (2001), iar în anul 2004 i-a apărut „Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie. Jurnal cu faţa ascunsă”, în două volume).
De asemenea, i-au apărut volumele „Partida de pocher” (1995) şi „O corabie spre Bethleem” (1998).
În perioada 1993-1996, a fost director al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti.
În anul 1993, i se joacă la Teatrul Național din București și la Teatrul Național din Timișoara, piesa „Casa de la Miezul Nopții sau Paiața sosește la timp”.
Din 12 noiembrie 1993, a fost membru corespondent, iar din 21 decembrie 2001 a fost membru titular al Academiei Române.
Câteva dintre nuvelele şi povestirile sale au fost traduse şi incluse în numeroase antologii apărute în străinătate.
A scris şi scenariile unor filme precum „Ciprian Porumbescu” (1973) – autorul dialogurilor, „Dincolo de nisipuri” (1974), „Punga cu libelule” (1981) – împreună cu Vintilă Ornaru – şi „Sosesc păsările călătoare” (1985).
Fănuş Neagu a fost căsătorit cu Stela Neagu, cei doi având o fiică, Anita Ruxandra Neagu.
În 2008, aflat pe patul de spital, Fănuş Neagu a trimis o scrisoare în care acuza agresivitatea presei faţă de situaţia sănătăţii lui: „Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nicio întâlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mâna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără să se fi născut”.
La 16 aprilie 2011 era lansat volumul „Fănuș Neagu. Interviuri”, la sediul Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. Cartea cuprindea 37 de interviuri cu Fănuș Neagu, culese din diferite publicații de studenți din cadrul facultății de Jurnalism a Universităţii.
A murit la 24 mai 2011, la vârsta de 79 de ani, la Spitalul Elias, în urma unui cancer la prostată.
Fănuş Neagu a fost înmormântat la 26 mai 2011, pe Aleea Academicienilor a Cimitirului Bellu în prezenţa a sute de prieteni şi cunoscuţi care au venit să-l conducă pe ultimul drum.
La 6 februarie 2012, la clubul Ramada-Majestic, Teatrul Naţional Radiofonic organiza audiţia premierei „Echipa de zgomote” de Fănuş Neagu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Mircea Albulescu. În distribuţie: Ion Caramitru, Maia Morgenstern, Constantin Dinulescu, Marius Manole, Ilinca Goia, Costina Ciuciulică, Mihai Calotă. Publicată în 1970, la Editura Cartea Românească, distinsă cu Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, jucată în 1985 la Teatrul Giuleşti, piesa „Echipa de zgomote” de Fănuş Neagu cunoştea o variantă radiofonică remarcabilă, sub bagheta maestrului Mircea Albulescu, o punere în undă percutantă şi în acelaşi timp tulburătoare, emoţionantă şi totodată încărcată de cruzime, proiectând în planul realului, dar şi în planuri simbolice, drame de familie, impulsuri, instincte, pasiuni şi aspiraţii frânte.
În aprilie 2013, la lansarea celui de-al doilea volum al lucrării „Jurnal cu faţa ascunsă”, finalizat de regretatul scriitor cu două săptămâni înainte de a muri, academicianul Eugen Simion spunea despre Fănuş Neagu: „Agrea spectacolul vieţii. A fost un fenomen în felul lui. Fănuş Neagu este un noroc al limbii române şi nu îi înţeleg pe cei care l-au marginalizat. Era un scriitor care citea, un cititor atent. Alături de Bănulescu şi Preda, Neagu este un prozator esenţial, al gândirii. A reinventat literatura, în felul lui inimitabil. Era un personaj la fel de cunoscut pe stadion şi la teatru”.
Pe ultima copertă a volumului, Fănuş Neagu mărturisise: „Zilnic, întreaga mea fiinţă emite ordonanţe ultimative: scrie, scrie, chiar dacă simţi moartea căţărându-ţi-se în cârcă. Pentru că Dumnezeu m-a dăruit cu talent şi voinţă, inima şi conştiinţa mea au ales definitiv, încă din prima tinereţe, durerea pentru şlefuirea cuvintelor, suferinţa pentru idee şi bucuria încântată de a povesti”.
Casa în care Fănuş Neagu a locuit, în comuna natală Grădiştea, din judeţul Brăila – şi locul în care a scris un capitol din „Îngerul a strigat” – , sau „Casa din crivăţ”, cum o numea scriitorul, a fost renovată în 1959, apoi a fost reparată în 2011, adăpostind Casa Memorială „Fănuş Neagu” (inaugurată, oficial, pe 3 iulie 2011). Casa bătrânească prezintă obiecte care au aparţinut familiei scriitorului, unelte de lemnărie, război de ţesut, diverse obiecte de artă plastică şi decorativă dar şi cărţi.
De asemenea, la Brăila, există Şcoala Gimnazială „Fănuş Neagu”.
