Context
În anul 1914, România și-a declarat neutralitatea în conflictul mondial care tocmai începuse, ”cochetând” atât cu Puterile Centrale, cu care avea o înțelegere semnată din 1833, cât și cu Antanta. Primul-ministru Ion. I .C Brătianu (Ionel) nu s-a grăbit să dea curs cererilor venite din partea celor două tabere până în 1916, întrucât aștepta să vadă care ar fi poziția mai avantajoasă pentru România. Puterile Centrale ofereau Basarabia, în timp ce Antanta oferea Transilvania. Mai mult decât atât, România nu era pregătită militar pentru intrarea în război, astfel încât a avut nevoie de sprijinul unor misiuni militare pentru furnizarea de asistență și de provizii de război.
O altă problemă a fost poziția regelui Carol I, care nu a dorit nici să audă de încălcarea cuvântului său, dat în 1883 Puterilor Centrale. Opoziția crescută din Consiliul de Coroană față de intrarea în război a determinat monarhul să devină nu doar un mediator între cele două, dar și chiar un membru al uneia din tabere. În anul 1914, Regele Carol I era gata să abdice, în cazul în care România intra în război de partea Antantei. Atitudinea grupării pro-Antanta față de deciziile regelui Carol I:
„Iată ieșirea așteptată și zadarnic căutată! A găsit-o bătranul suveran părăsind scena pe care piesa nu se mai putea juca cu el ,a gasit-o nu retragandu-se de pe tron, ci retrăgandu-se de pe lumea aceasta” (Duca, 1981,p83). Pe data de 27 septembrie 1914, Regele Carol I trecea la cele veșnice, după o domnie de 48 de ani, care a dus la construcția statului român modern și la obținerea independenței.
Ascensiunea la tron
În jurnalul său, I.G Duca, Ministrul Cultelor atunci, notează că „Pe la 10 jumătate ne-am întrunit in Consiliu de Miniștri la Ministerul de Interne, unde Brătianu i-a convocat și pe șefii opoziției. S-au stabilit măsurile de luat și s’a hotârit ca a doua zi, Duminică 28, noul Rege va presta jurământul Înaintea Corpurilor Legiuitoare, de urgență convocate.
Am fost însărcinat să redactez proclamația către națiune, prin care Consiliul de Miniștri anunța țării moartea Regelui și, împreună cu Ferichide, telegrama de condoleanțe a Guvernului către Regina Elisabeta”. (Duca, 1981, pp. 83-84). Pe 28 septembrie 1914, Ferdinand a depus jurământul în fața corpurilor legiuitoare, dar încoronarea propriu-zisă a avut loc în 1922. Ulterior, România a ales Antanta, fiind asistată de o misiune militară britanică și franceză pe lângă Marele Stat Major, alături de ofițeri ruși care au ajutat la reorganizarea armatei române. România a intrat în război în 1916, iar ulterior armata a fost nevoită să se retragă din București, întrucât capitala a căzut în mâinile inamicului.
Pentru intrarea în război de partea Antantei, Ferdinand a fost exclus din linia de Hohenzollern, luându-și titlul de România, întrucât s-a considerat că a trădat idealurile germane, intrând în alianță cu dușmanul. Ca linie politică, Regele Ferdinand a încercat să păstreze distanța față de probleme politice interne, neintervenind și respectând legile. La finalul Marelui Război, problema cea mai mare a fost recunoașterea pe plan internațional a teritoriilor care s-au unit cu România.
Marea Unire
Episodul unionist s-a finalizat cu Unirea Transilvaniei cu România, pe 1 decembrie 1918, zi în care a fost sărbătorită în interbelic doar Unirea Transilvaniei cu România, în timp ce Marea Unire a fost sărbătorită pe 22 octombrie 1922, dată la care a avut loc și încoronarea la Alba Iulia. Sărbătorile Unirii au fost celebrate distinct pentru toate cele trei provincii, Basarabia, Bucovina și Transilvania.
Recunoașterea internațională a Unirii a fost un proces care a necesitat ca România să-și încheie toate problemele cu vecinii ei. Între 1918 și 1920, la Paris au avut loc multiple acțiuni de propagandă și lobby, organizate atât de misiunile diplomatice cât și de Consiliul Naţional Român Provizoriu, organism recunoscut de guvernele Franței, Marii Britanii, Italiei și Statelor Unite ale Americii ca exponent al intereselor poporului român.
“În iulie 1918 Take Ionescu a avut întrevederi cu G. Clemenceau, prim-ministru al Franţei, cu alţi oameni politici francezi precum Aristide Briand şi Paul Deschanel. În lunile septembrie, octombrie şi noiembrie 1918, Take Ionescu, împreună cu N. Titulescu, a făcut trei călătorii în Marea Britanie, Take Ionescu fiind primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George. În toate demersurile sale Take Ionescu susţinea principiul naţionalităţilor. George Clemenceau spunea că ”Take Ionescu este un om care poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deşi român până-n măduva oaselor, având pentru ţara sa cea mai înaltă şi legitimă ambiţie”. Winston Churchill l-a caracterizat ca fiind ”omul care vedea întotdeauna clar şi just” (”Magazin istoric” nr. 2 /februarie 1975).
Regele Ferdinand și Regina Maria ajung în Transilvania și Basarabia abia prin 1920, când au fost sfătuiți să facă o călătorie în noile teritorii, pentru ca populația să-și vadă monarhii. Desăvârșirea Unirii propriu-zise a avut loc în 1922, la Alba Iulia, printr-un ceremonial de încoronare care a urmărit diseminarea mesajului unionist al monarhiei, care, practic, a promovat faptul că “Coroana a făcut Unirea”. Regele Ferdinand și Regina Maria s-au ocupat de promovarea și recunoașterea Unirii. Regele Ferdinand l-a trimis, începând cu 1920, pe Principele Carol (viitorul Rege Carol al II-lea) într-o călătorie în jurul lumii, prin toate capitatalele importante, pentru a promova Unirea și România Marie. Călătoria Principelui Carol a fost relatată de General C. Găvănescu. În 1924, Regele Ferdinand și Regina Maria au mers într-o vizită de stat în Marea Britanie, în noua formulă și titulatură, de Regi ai Regatului României.
De asemenea, în vremea lui Ferdinand a fost elaborată și Constituția din 1923, care păstra forma de guvernământ a monarhiei constituționale și consacra realizarea Marii Uniri. (Constituția din 1866 nu prevedea teritoriilor alipite de după Marea Unire). Constituția din 1923 a fost și ultima lege fudamentală democratică din perioada interbelică, întrucât cea din 1938 și, respectiv 1948, au legiferat dictatura ca formă de conducere.
Criza dinastică
După aventurile sale cu Zizi Lambrino, urmate de o scurtă perioadă de „fidelitate” faţă de soţia sa, principesa Elena, Carol a început să întreţină relaţii de notorietate publică cu Elena Lupescu, cu care a decis să rămână în străinătate. Pentru a-l mai despărţi măcar câtva timp de Elena Lupescu, Ferdinand şi Maria au decis să-l trimită pe Carol la Londra, pentru a reprezenta Casa Regală din România la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii. Iniţial, principele a refuzat, simulând un accident de cal şi apoi împuşcându-se în picior, dar n-a reuşit să schimbe decizia luată. După ce a asistat la funeralii, Carol a plecat la Paris, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu, iar de aici au plecat împreună la Veneţia. De la Veneţia, principele a trimis pe 12 decembrie 1925 o scrisoare tatălui său prin care îl anunţa că renunţă la calitatea de moştenitor al Coroanei.
Asupra momentului întâlnirii dintre Carol al II-lea și Elena Lupescu există încă informaţii contradictorii. În memoriile sale, Elena Lupescu mărturisea că s-au întâlnit prima dată când erau încă nişte copii, în timp ce Constantin Argetoianu relatează că cei doi s-au cunoscut la Sinaia în timpul războiului.
După ce tentativele de a-l convinge pe Carol să renunţa la decizia sa eşuează, Regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Aici, el cere participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai, fiul lui Carol al II-lea și al principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, ca principe moştenitor al României”. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului.
Moartea Regelui Ferdinand
Către miezul nopții, pe 19 iulie 1927, Regele, agitat din cauza durerii, a încercat să se dea jos din pat, deși doctorul Mamulea îi făcuse o injecție pentru calmare. Suferea de cancer, iar acesta se agravase. Încă din 1925, sănătatea monarhului a ridicat probleme. O operaţie de hernie, o gravă criză de flebită, la care s-au adăugat câteva embolii, au fost urmate de trauma psihică cauzată de plecarea principelui Carol – viitorul rege Carol al II-lea – şi eliminarea sa de la succesiune. Pentru rege a fost o grea lovitură pe care el a trebuit s-o suporte pentru binele ţării, dar care a contribuit neîndoielnic la şubrezirea sa fizică. În primăvara lui 1926, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, regele Ferdinand a apărut ca grav suferind. Diagnosticul a slabilit existenţa unei boli de stomac, pentru care i s-a recomandat o cură la Vichy, dar în urma acesteia monarhul s-a simtit şi mai rău.
„Sunt atât de obosit“ – i s-a plâns el Reginei în noaptea de 19 iulie, Reginei, care stând în picioare lângă pat, l-a luat în brațe, cu capul sprijinit pe umărul ei ca să poată respira mai ușor. Doctorul i-a luat pulsul și a prevenit-o pe Regină că sfârșitul era aproape. Infirmiera a alergat să aducă familia și un preot, dar regele Ferdinand a murit înainte de sosirea lor.
(Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie
www.magazinistoric.ro/1975-2/februarie-1975/
https://historia.ro/sectiune/portret/viata-si-moartea-regelui-ferdinand-570132.html
http://www.romania-actualitati.ro/reintrarea_romaniei_in_razboi_10_noiembrie_1918-121191
https://www.rfi.ro/politica-126112-monarhie-destin-carol-abdicari-detronari-exil-scasatorii
https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cum-a-ajuns-carol-al-ii-lea-regele-romaniei-a-2069825.html
Lucrări Științifice
Ioan Scurtu, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, București, Edit. Garamond, 1995.
I.G.Duca, Amintiri Politice, Colectia Memorii si marturii”
Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981.
Maria, Regina Romaniei, Jurnal de razboi Vol. 3, Editura Humanitas, București, 2015.
