Radio România la 95 ani.  

Maria Dobosciuc: “Se lucra pe baza indicațiilor de la partid.

de Octavian Silivestru

Venirea la putere a comuniștilor, în 1945, a însemnat politizarea Radioului. Prin noul Regulament de funcționare aprobat de Consiliul de Administrație, la 26 aprilie 1945, se preciza că una din principalele coordonate ale Subdirecției programelor este cea politică, ceea ce a determinat liniile directoare ale celorlalte emisiuni. Prin același Regulament se sublinia că cei care doreau să se angajeze în Radio trebuiau să aibă un “dosar bun”, adică să facă parte din structurile comuniste sau să provină din mediu muncitoresc.  De asemenea, cei care veneau din fabrică la angajare trebuiau să aducă  un certificat de la  Comitetului sindical al întreprinderii respective, or, în anii ’50, sindicatele erau controlate în totalitate  de Partidul Comunist, deci certificatul era eliberat cu aprobarea biroului comunist.   Pentru un control total al presei – deci și al Radioului -,  la 20 mai 1949  a fost înființată pe lângă Consiliul de Miniștrii Direcția  Generală a Presei și Tipăriturilor, adică  cenzura comunistă. Trei zile mai târziu, la 23 mai 1949, Consiliul de Miniștrii l-a numit ca președinte al Societății Române de Radiodifuziune pe compozitorul Matei  Socor – ilegalist comunist. De atunci, toată activitatea Radioului s-a desfașurat pe baza indicațiilor date de activiștii de partid –  își amintește   redactorul  emisiunilor despre agricultură  Maria Dobosciuc.


„În primul rând, toată activitatea noastră se desfăşura pe baza indicaţiilor primite de la Sectorul de presă al Comitetului Central PCR.  Eram permanent instruiţi ce anume să facem şi ce materiale să fie cuprinse în emisiune.  Aveam şi noi unele iniţiative,  din câte îmi aduc aminte, dar iniţiativele noastre erau mai mult legate de reportajele care ţineau de omagiul muncii şi de sufletul românesc. Dar ele aveau mai puţin loc  în emisiune, pentru că toată bătălia – cred că e corect cuvântul – era să facem cât mai multă propagandă  cooperativizării sau colectivizării, cum vreţi să-i spuneţi, pentru că atunci aceasta era ideea centrală pentru agricultură. Fără această colectivizare, fără comasarea terenurilor, fără integrarea tuturor oamenilor într-o formă colectivă de muncă nu se vedea cum s-ar fi putut aplica mecanizarea, chimizarea şi toate celelalte care ţineau de o aşa-zisă “agricultură avansată”.  Şi-atunci cei mai mulţi dintre noi, în virtutea sarcinilor pe care le primeam, acţionam în consecinţă. Nu avea nimeni păreri personale în privinţa asta. Şi cred că am acţionat pe undeva ca nişte roboţi. (…) Ne dădeam seama de greutatea în care se aflau oamenii şi nici noi nu eram convinşi de ceea ce facem. Aici era durerea cea mai mare.  Erau oameni care reuşeau să spună câteva cuvinte la microfon fără să se simtă că li s-a sugerat ceva.  Ne dădeam seama că datele din statistici, datele pe care le primeam pe cale oficială, nu corespundeau realităţii.  În ce mă priveşte, niciodată n-am modificat o cifră! Poate n-am pomenit-o. Asta a fost cu totul altceva. Dar ca să spun altceva decât am întâlnit pe teren, asta n-am făcut. Şi colegii mei cam la fel au făcut. Eu am lucrat în Dobrogea, într-un sat în care oamenii erau foarte săraci. Era un sat cu vreo șase – șapte “minorităţi” – cum le spuneam atunci –  în special tătari, turci, macedoneni, bulgari. Şi nu aveau oamenii bani ca să-şi ducă copilul la doctor sau ca să plece cu trenul la Constanţa ca să-şi cumpere medicamente.  Frecvent veneau și-mi ciocăneau în geam şi îmi spuneau: “Domnişoară ingineră, daţi-ne şi nouă nişte bani, că avem probleme cu copilul sau cu mama sau cu nu ştiu ce…”   Motiv pentru care eu lucrul îl făceam cu speranța că poate odată o să fie mai bine. Şi m-am “înrolat”  în armata inginerilor care au făcut câte ceva. I-am convins cu foarte multă muncă de lămurire să introducă cartoful în Dobrogea, să facă cultură de piersic, de cais sau de alţi pomi fructiferi. A fost  foarte greu….”

[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]