Radio România la 95 ani.

Maria Dobosciuc: “Mi  s-a spus să nu am păreri personale!”

 

de Octavian Silivestru

Sub atenta supraveghere a Partidului Comunist, între 1949 – 1962 a avut loc cooperativizarea agriculturii. Sub lozinca făuririi unei “agriculturi moderne”, mecanizată, țăranii trebuiau să-și unească terenurile pe care le aveau în gospodării agricole. A fost un proces lung, care a întâlnit rezistența țăranilor care nu înțelegeau de ce trebuie să-și cedeze bucata de pământ. În unele zone au fost revolte, țăranii i-au atacat pe activiștii de partid care veniseră să impună colectivizarea. Activiștii comuniști au folosit toate mijlacele pe care le-au avut la dispoziție: au folosit armata care a tras în țărani pentru a-i împrăștia, au arestat pe cei considerați agitatori, au folosit propaganda pentru a-i convinge pe țărani de avantajele  noii agriculturi. În propaganda dusă de activiștii comuniști, un rol important l-a avut Radioul. Redactorii au fost instruiți ca în emisiunile pe care le fac să urmeze linia partidului, “să nu aibă păreri personale” – își amintește redactorul Maria Dobosciuc:      

Reporter radio, pe câmp, cu aparat de înregistrare Uher

„ În Secţia Agrară s-a lucrat foarte mult, foarte greu. Oamenii au trudit, ăsta este cuvîntul. Cei mai mulţi dintre noi ne trăgeam de la ţară. Şi eram oameni care ştiam bine să înţelegem… nişte situaţii, dar nu pe toate le acceptam cu uşurinţă. Să ştiţi că nu o dată am fost în situaţia să parlamentăm cu şefii noştri, să-i convingem să înţeleagă că, de fapt, nu este momentul pentru cutare lucru sau pentru cutare idee. S-a întîmplat des ca textele să fie respinse – nu neapărat în totalitate – pentru că nu corespundeau. Și eram puși să facem din nou textul. Da’nu numai eu, şi alţi colegi. Până când am înţeles noi că, de fapt, există o singură linie. Tu nu-ţi permiţi să ai păreri personale.   Ne străduiam… să evităm şabloanele. Eu, în special, vă rog să mă credeţi că am luptat împotriva şablonului şi de fiecare data când mă întrebau: “De ce te chinui atâta?” Am spus: “Eu mă gândesc cum să încep. Aş vrea să încep altfel şi aş vrea să fie altfel decît duminica trecută.” Şi, de cele mai multe ori reuşeam.   Odată am pornit pe ideea aceasta, să fac o introducere la emisiune şi eu am început cu un orologiu floral: la ce oră se trezeşte viorica, la ce oră se trezeşte… – acuma n-are nici un rost să înşir toate florile – să zicem laleaua sau florile… Era primăvară, mi-aduc aminte. Şi am vrut să încep cu acest orologiu floral, pentru că mi s-a părut o chestiune care ar putea să fie acroşantă şi ascultătorul să fie atras în mod plăcut şi să urmărească emisiunea care mai târziu tot pomenea de Ceauşescu.

            Dar pe urmă mie mi s-a spus în mod direct: “Ieri a fost şedinţa cutare. De ce n-aţi început: <<Ieri, tovarăşul Ceauşescu…>>?!” Zic: “Pentru că dacă începeam aşa, eu eram aproape sigură că ascultătorii închid butonul. Şi aşa am gîndit eu.” “Dar d-ta nu trebuie să gândeşti aşa. D-ta trebuie să gândeşti cum trebuie să intre o emisiune care urma după o zi importantă, cu asemenea evenimente.”  Şi am simţit că mi se face rău. Am plecat şi după un timp mi-am revenit. Sigur că a trebuit să refac emisiunea. Altă dată, n-am pomenit de nu ştiu câte ori pe Ceauşescu şi-n egală măsură şi pe Elena Ceauşescu. Păi n-am putut să ţin chiar aşa o evidenţă. A fost o asemenea viză.   Şi chestia cea mai caraghioasă a fost – acuma mă întorc un pic în timp – cât de ermetic puteau să gândeacă unii dintre noi. Nu vreau să fac acum pe grozava şi să spun că eu n-am greşit. Dar a fost un şef care n-avea nici o legătură cu gazetăria, care a fost pus şef – secretar de partid –  fiindcă  prin obârşia lui muncitorească era demn de o asemena funcţie pe Radio.  Eu eram cu Congresul UTC… Şi mi-a spus să pregătim mai multe benzi cu aplauze. Cu aplauze care să nu cumva să scoată în evidenţă cultul personalităţii – era vorba de Gheorghiu Dej. Şi să fie aşa – asta era indicaţia lui – de trei ori “ura”, de patru ori “ura”, de cinci ori “ura” , de şase, de şapte… Până să judec mai mult, am început să pregătesc. Dar, la un moment dat, mi-a căzut fisa şi am avut curajul să spun: “Uitaţi, eu am pregătit ceva, dar eu mă gândesc că este mai bine ca atunci când se termină evenimentul, operatoarea, la indicaţia dvs. – că o să fiţi în preajmă, sau a altcuiva – să fileze după ce a numărat de câte ori ura”… La care, mi-a făcut un compliment: “Ştii, dragă, că eşti grozavă?! Uite,  foarte bine te-ai gândit. Chiar aşa o să facem!” Și când existau asemenea indicaţii, vă daţi dvs. seama ce greu se descurcau bieţii redactori!

            La un moment dat, ţăranii trebuiau să vorbească precum academicienii. Şi dvs. ştiţi că ei nu vorbesc corect gramatical, ăsta este “şarmul ”  lor până la urmă. Şi mai scăpau câte un agramatism. Noi trebuia să ne chinuim, să aducem un “i”  de pe undeva sau un “u”, ca să spunem în loc de “a fost” – “au fost” ş.a.m.d.  Mai scăpa câte un cuvânt, precum “deştele”, care este ţărăneşte spus şi expresii care le aparţineau şi care ni-i făceau pe ei atât de dragi şi de simpatici nouă.  Chiar îmi pare rău că au existat exigenţe din astea mari. Pe urmă s-a mai renunţat….”

[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]