Actorul Ion Lucian (III)
Artistul „foarte tânăr, foarte necopt” care juca în 1942 la Teatrul Naţional avea să facă o frumoasă carieră în teatrele bucureştene: la Municipal, la Alhambra, la Teatrul Actorului de film „C. Nottara”, la Teatrul de Comedie. Mai târziu, printr-o împrejurare anume (dispariţia unui coleg într-una dintre închisorile politice), Ion Lucian a descoperit un public fermecător: copiii. Până la sfârşitul vieţii le-a scris şi regizat piese şi i-a încântat pe scenă cu zeci de personaje. Tot pentru ei a înfiinţat şi două teatre – „Ion Creangă” (1964) şi Excelsior (1990) – frecventate până în ziua de astăzi de generaţii întregi.
„Acest public care este un filon de aur”
„Din clipa în care am jucat la Teatrul Municipal [Lucia Sturdza Bulandra]… l-am înlocuit, cred, pe [Alexandru] Dabija. El fusese la un moment dat arestat şi m-a rugat doamna Bulandra, în situaţia asta cu totul specială, să-l înlocuiesc într-o piesă de copii – eu nu jucasem în viaţa mea pentru ei! S-a numit Fetiţa şi ursul, îţi dai seama că ursul eram eu… Şi am descoperit atunci acest public care este un filon de aur – au nişte reacţii absolut divine! -, participă afectiv la acţiune, este total intransigent, nu are măsură oscilantă: crede şi se dăruieşte; nu crede, pleacă, vrea pipi, stă de vorbă [cu cei de] lângă el, l-ai pierdut! Şi mi-am dat seama că este o energie absolut senzaţională care nu trebuie pierdută, nu trebuie abandonată hazardului, că această energie trebuie canalizată – nu dirijată! – spre idealuri mai importante.
Şi atunci am hotărât să rămân în zonă. Am convins-o pe madam Bulandra de a făcut un repertoriu special, la ea am pus Prietenii mei, la ea am pus Harap Alb, pentru prima dată am simţit că am un cuvânt de spus. Şi atunci, în ’64, […] am propus să fac un teatru… Exista un teatru al tineretului, dar nu era un teatru al copiilor. Şi am propus la Comitetul Central [al PMR] să înfiinţez un teatru, Ion Creangă, la care am întâmpinat un răspuns aşa, epocal, de la secretarul general al culturii româneşti: <Dar de ce Ion Creangă, ce, ăsta a fost dramaturg?> Zic: <Nu, dar a fost cel mai mare povestitor al copiilor>. <A, da, dacă o iei aşa…>
Şi doi ani de zile unde deschideam o uşă spuneau: <Vai, ce idee bună! Dar, se poate?! Da, imediat…> Şi nu s-a făcut doi ani nimic. Până când am ajuns la [Paul Niculescu] Mizil [pe atunci membru al Comitetului Politic Executiv al PCR] care m-a ascultat, m-a ascultat, a zis: <Dar e o idee foarte bună!> Zic: <Ştiu asta de doi ani>. <Dar tu eşti membru de partid?> I-am spus nu. <Păi, ce te miri, domnule? Ia aicea foaia asta de hârtie şi fă cerere>. <Dar eu nu vreau să…> <Vrei să ai teatru pentru copii? Scrie!…> Şi am pus cererea la el pe birou şi într-o săptămână am primit numirea. Dar am făcut acest… <pelerinaj la Canossa>, pentru faptul că am dorit foarte mult să existe această instituţie. Şi bine am făcut, pentru că în şapte ani de zile cât am fost director acolo, am montat 47 de premiere, dintre care 27 în premieră absolută, adică făcute piese de comandă, scrise [special]. Şi, după ce am dus Teatrul Creangă pe nu ştiu câte… nu mai ţin minte câte turnee în Europa, după ce l-am dus în Statele Unite şi Canada, am primit o lovitură, o demitere <cu cântec>, pentru că postul trebuia eliberat [pentru] cineva.”
„Mi s-a furat copilul!”
„Toată maşinăria a fost dirijată de cineva din primărie [Sfatul Popular] care avea interesul să-l aducă pe Alecu Popovici director, pentru că îi scria cărţi, la negru. Numai că drama a fost că demiterea mea s-a decis la biroul lui Dumitru Popescu [preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste], de către Ion Brad care era ministrul Culturii [de fapt, membru al Comitetului Central al PCR] şi Săceanu care era de la primărie, directorul teatrelor. Ei s-au dus la 5 seara în audienţă la el şi i-au prezentat <cazul>: că eu aş fi făcut în turneele din străinătate afaceri cu devize. Mie nu mi s-a spus niciun cuvânt, iar Dumitru Popescu le-a dat argumentul clar, le-a pus atuul în mână: <Daţi-l afară, dar fără zgomot, pentru că e o personalitate şi n-avem nevoie de…>
Eu am făcut greşeala că imediat am făcut un memoriu, […] în 12 exemplare, dintre care 11 au dispărut fără urme. […] Şi după 18 luni de nesomn şi de… am primit un telefon [tocmai] când am declarat în presă că mă retrag din teatru, pentru că nu pot să oblig publicul nostru drag să suporte pe scenă <un bandit>. Şi asta a făcut vâlvă şi imediat au început întrebările: <De ce? Cum?… Ce?…> Şi atunci am primit un telefon: <Ce te-ai apucat, dom’le, să faci atâta scandal? Ce, parcă noi nu ştim că n-a fost nimic adevărat?> <Păi>, zic, <cum nu mi s-a întâmplat nimic? Dar mi s-a furat copilul!> Mă rog… […]
Memoriul meu s-a încheiat cu următoarea frază: <Solicit ancheta Consiliului Securităţii la dispoziţia căruia mă pun, cu toate argumentele şi cu actele necesare. În cazul în care sunt găsit vinovat, mă duc singur la puşcărie, las maşina la poartă şi mă rad singur în cap. Dacă nu sunt vinovat, rog să se radă altcineva>. […] [Emil] Bobu m-a primit într-o sâmbătă după amiază şi… <Cu ce ocazie?> <Nu, vă supăraţi, tovarăşe ministru, eu am făcut o cerere să fiu anchetat de Consiliul Securităţii şi nu mi s-a dat niciun răspuns de 18 luni.> […] Se uită el, <Da, dom’le, ai cerut….>, zice, <Eu sunt de patru zile aici ministru, dă-mi voie un timp de, să mă documentez şi eu, să văd despre ce este vorba>. Asta a fost la ora 5 după amiază, joi. Vineri dimineaţă la 7, telefon de la Ministerul Culturii: <Ce te-ai apucat, dom’le, să dezgropi…? Dar toţi ştim că nu-i adevărat!> <Păi, dacă ştiţi, de ce aţi tăcut? Nu vroiam să mă lăsaţi director, dar măcar un cuvânt să-mi spuneţi… Că de 23 August ’72 m-aţi invitat în loja lui Ceauşescu, la defilare, pentru ce-am făcut în America şi după două luni mă daţi afară ca bandit!>”
„Locul tău e la noi, la Teatrul de Comedie”
„După aceea… Bineînţeles că a sărit imediat Radu [Beligan] <Vino la noi, la Naţional>. Dar am stat eu aşa şi m-am gândit bine-bine şi în timp ce mă gândeam a venit Giurchescu la mine: <Dom’le, locul tău e la noi, la Teatrul de Comedie, acolo ai făcut tu ce-ai făcut…> şi aşa şi pe dincolo. Şi cum mă împăcam foarte bine cu colectivul de la Comedia, m-am dus acolo.
Deci, cel mai bine v-aţi simţit la Teatrul de Comedie… Cum se lucra acolo?
În primul rând că trupa de la Teatrul de Comedie a fost făcută de Beligan într-o manieră absolut genială: a obţinut aprobarea să ia pe cine vrea, de oriunde. Deci, a avut posibilitatea de la început să trieze [actorii]. Şi şi-a structurat o distribuţie ideală, el nu i-a ales numai talentaţi, dar i-a ales şi oameni de comitet, oameni de caracter, în aşa fel încât era o atmosferă absolut incredibilă pentru un teatru! Pentru că erau, de exemplu, patru femei, patru vedete, toate erau vedete…[…] Era Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu şi… uite, a patra îmi scapă acuma şi mi-e necaz…
Când ai patru vedete în tot teatrul, poţi să-ţi dai foc la valiză! Dar toate patru spuneau aşa: Stela Popescu e cea mai populară; Stela spunea: da, dar Vasilica e cea mai talentată; Vasilica spunea: da, dar Sanda Toma e cea mai inteligentă. Adică, fiecare nu intra în teritoriul celeilalte, fiecare avea conştiinţa propriei valori. Şi datorită acestei camaraderii unice, eu am stat 20 de ani în teatru. Şi de fiecare dată când trebuia să mă mut – fiindcă insistau, Radu de trei ori m-a chemat la Naţional – [ziceam:] <Nu, Radu, lasă, e mai bine acolo, unde ai înfiinţat tu teatrul…>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2010]
