Interviu realizat de Alexandru Balaci
Prima parte poate fi consultată aici: https://www.rador.ro/2023/04/21/amintirile-unui-diplomat-umanist-e-s-ambasador-petru-cordos/?fbclid=IwAR2Rndkkb9d-2wAdEsx8uxo04osZF4VmRZvqC7s4p8LfXRhO4MJQEcvk150
A.B : Care a fost impactul decesului lui Gheorghiu-Dej asupra societății?
P.C : Decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deci, eu eram la Institutul Diplomatic, în 1965 cred că a murit.
P.C : În fine, țin minte că ne-a surprins pe toți, dar nu ne-a îndurerat în mod excesiv. Mai mult, țin minte că eram curios cine îl va succeda. Nu ne gândeam la Nicolae Ceaușescu, ne gândeam la Ion Gheorghe Maurer, care era al doilea pe fotografie și nici astăzi nu știu de ce nu a fost ales Ion Gheorghe Maurer și a fost ales Nicolae Ceaușescu. Am înțeles că, atunci, candidatul lui Gheorghiu-Dej era Gheorghe Apostol și că Nicolae Ceaușescu nu era între primii vizați. Sunt lucruri pe care le va elucida istoria.
A.B: Mergând înainte spre perioada lui Nicolae Ceaușescu și spre finalul anilor `60, doresc să vă întreb despre perioada deschiderii, „perioada de catifea” așa a fost denumită în zilele noastre de istorici. Cum s-a manifestat această deschidere spre Occident?
P.C : S-a manifestat foarte clar, în sensul la care m-am referit, mai degrabă în sensul permisiunii, alt termen nu-mi vine în minte, „culturii occidentale”, să fie protagonistă în România. Era perioada unei efervescențe culturale. Era cinematografia neorealistă italiană. Erau filmele istorice franceze, cărți, literatură, mai mult sau mai puțin pe linie ideologică, dar existau. Se mergea pe literatura clasică, pe Honoré de Balzac, pe literatură franceză. Deschiderea a început, cred eu, încă din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în sensul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, cred că din dorința de a nu fi debarcat, a făcut singur virajul spre Occident și Occidentul l-a primit cu brațele deschise.
Nicolae Ceaușescu a continuat această linie și a permis lucruri care astăzi, sau mai bine zis până în 1989, în faza a doua a dictaturii, nu erau de conceput. De exemplu, eu citeam reviste italiene la Biblioteca Centrală de Stat și, la sfârșitul revistelor, care erau acolo în colecție, exista o rubrică, despre cine dorește să corespondeze; și era o listă de tineri din Italia care își exprimau dorința de a coresponda cu cine se nimerea. Și i-am scris unuia din ei și s-a ivit o corespondență de care nu m-a întrebat absolut nimeni. Ulterior, n-aș mai fi făcut acest lucru. Doamne ferește! Am avut această corespondență cu acest tânăr care a mers până acolo încât a venit în România să mă viziteze și mi-am dat seama că nu era chiar tânăr. Avea la 35 de ani, dar nu m-a întrebat nici Securitatea, nici Miliția, nici nimeni: băi Cordoș, cine e ăsta? Cum îți permiți tu să ai relații cu persoane din țările capitaliste? Nici măcar nu era membru al Partidului Comunist Italian, era un oarecare. Deci așa se manifesta, printre altele, un exemplu concret de deschidere.
A.B : Și, alături de această deschidere, considerați că politica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și, ulterior, a lui Ceaușescu au fost de distanțare față de Moscova? Dacă am putea să o denumim așa.
P.C : Eu cred, fără îndoială, că ei n-au făcut decât să urmeze pulsul societății, pentru a-și asigura scaunul. Să ne înțelegem: și dintr-un anumit sentiment de patriotism, de ce nu? Dar, în primul rând, cămașa este cea mai aproape de corp. Deci Gheorghiu-Dej, așa ceferist, electrician, cum era el, era deschis spre cultura occidentală. Țin minte că am citit undeva că îi plăcea să joace tenis cu scriitorul Petru Dumitriu, care ulterior a fugit în străinătate, lucru pe care succesorul lui Dej, Nicolae Ceaușescu, nu l-a reușit în aceeași măsură. Dar amândoi s-au orientat spre Occident. Până când Occidentul i-a întors spatele lui Nicolae Ceaușescu, când el a exagerat după virajul din 1971.
A.B : Vizitele în China și Coreea de Nord.
P.C : Da, da, și nu a mai urmat pulsul poporului. Poporul era nemulțumit și acest lucru s-a văzut în străinătate, unde exista deja o opoziție a emigranților români, atât cei fugiți înainte de 1947 sau imediat după, cât și cei fugiți în timpul comunismului.
A.B : Cum s-a văzut intervenția sovietică în Cehoslovacia, din 1968?
P.C : Bună întrebare! Deci în august 1968, eu eram la cursurile de limbă și literatură italiană, de o lună, pe Lago di Garda (lacul Garda), din nordul Italiei, împreună cu alți vreo 30 de tineri din diferite țări, pe care Italia îi „cultiva” în acea perioadă, printre care și România. Ofer doar un exemplu: o iugoslavă pe care o țin minte, un libian dintr-o fostă colonie italiană, o americancă, o scoțiancă ș.a.m.d. Deci mă aflam pe Lago di Garda, la cursurile de istorie a Italiei, cultura, limba ș.a.m.d. Are loc invazia Cehoslovaciei, la care România nu participă. Emoție extraordinară la participanta din Cehoslovacia, țin minte, o fată. Erau mai mult fete, dar erau și băieți. Plângea foarte tare între noi, spunând: „țara mea este din nou sfâșiată”. Fetele o consolau. Eu eram oarecum un erou al acelei perioade, fără niciun merit.
Atât de erou, domnule, încât s-a făcut o ședință, nu pentru mine, Doamne ferește! Am fost adunați toți acolo și rectorul cursurilor și-a exprimat condamnarea față de invazia Cehoslovaciei și a subliniat atitudinea României, care nu a participat. Și-a exprimat satisfacția că, la cursul lui, există un reprezentant al României și m-a felicitat și a luat pe loc o hotărâre care mie mi-a picat foarte bine. A spus: „în semn de apreciere pentru atitudinea României, am hotărât să restituim taxa de participare la cursurile de vară ale domnului Petru Cordoș”. Dar dincolo de acest lucru, televiziunea italiană arăta în permanență scene de la București, pe Nicolae Ceaușescu vorbind de la un balcon, cred că la Universitate. Ulterior, aceste evenimente au generat un limbaj, un mediu și o imagine extrem de favorabile României.
A.B: Și dumneavoastră ați fost singurul român?
P.C:Da, era câte o persoană din fiecare țară.
A.B: Pe ce bază a fost făcută selecția?
P.C: Bună întrebare! Și eu m-am întrebat, pentru că participanții din alte țări nu erau diplomați, erau studenți tineri, mai mult sau mai puțin, mai ales cei din țările occidentale. Eu cred că, privind în urmă, am fost ales pentru că știam limba italiană, în Ministerul de Externe. La ora aceea, poate că eram printre doi-trei care știau binișor limba italiană, pentru că eram tânăr, aveam 27 de ani atunci, pentru că eram din Ministerul de Externe și prezentam o anumită garanție. Credeau că nu voi spune mari prostii acolo. Țin minte că, de exemplu, colega iugoslavă spunea despre democrația din țara ei: ”Poți să spui orice, cu excepția să nu îl critici pe Tito”. Așa și eu, sigur că știam cum merg lucrurile și nu am făcut nimic care să fie împotriva guvernului meu, țării mele, cu atât mai mult cu cât nu aveam nicio nemulțumire.
Eu am fost ”apolitic ” mult timp. Eu, în primii cinci ani în Ministerul de Externe , nu am fost membru în Partidul Comunist. Când eu am intrat (în MAE, n.r.) nu eram membru în Partidul Comunist și nici nu m-a întrebat nimeni dacă sunt. Eu aș fi vrut să intru ca să îmi folosească în carieră, dar era o cotă, după cum știți și nu mă încadram. În 1971, când am plecat prima oară în străinătate, la ambasadă, a fost obligatoriu. Au făcut o ședință și am fost primit în Partidul Comunist, mai mult ca o formalitate.
