Până la consolidarea comuniştilor la putere, înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii, 10 Mai a fost Ziua Naţională şi Ziua Regalităţii. Timp de peste 80 de ani românii au sărbătorit-o aşa cum se cuvine, în toate oraşele ţării, cu mic cu mare, cu defilări militare, petreceri câmpeneşti, baluri şi nelipsitele „bătăi cu flori”. 10 Mai era o triplă aniversare, aceea a sosirii în Bucureşti a principelui Carol (1866) care avea să instaureze o domnie de 48 de ani, aceea a votării de către Senat a Proclamaţiei de Independenţă faţă de Imperiul Otoman (1877) şi încoronarea lui Carol I, după ce Parlamentul votase transformarea României din principat în regat (1881).
Interzisă de conducerea comunistă în 1947, sărbătoarea a rămas în sufletul multor români siliţi să plece din considerente politice în lumea liberă. Printre aceştia s-a aflat Mircea Carp, jurnalist şi analist politic. Luptase pe front ca ofiţer al Armatei Regatului României, era monarhist şi admirator al Regelui Mihai (fiul său îi poartă numele). Pentru Mircea Carp, Ziua Naţională şi a Regalităţii nu se putea uita. Devenit în 1955 realizator la postul de radio Vocea Americii, simţea nevoia să amintească în fiecare an românilor din ţară şi din exil semnificaţia acestei sărbători. În Republica Populară Română propaganda comuniştilor se lupta să o facă uitată. Pe de altă parte, la sfârşitul anilor ’50 Vocea Americii, urmând politica externă americană, nu mai era interesată de statele din sfera de influenţă a Moscovei – relaţiile americano-sovietice se relaxaseră.
Realizatorul Mircea Carp nu a abandonat. Indiferent de context, a continuat să marcheze ziua de 10 Mai, de la microfon. Iată ce ne spunea cu mulţi ani în urmă, într-un interviu mai amplu păstrat în Arhiva de istorie orală.
„Putem şi noi să vorbim aşa ceva”
„După ce România a fost recunoscută şi admisă la Naţiunile Unite [în 1955], sigur că guvernul american a răcit oarecum [relaţiile cu noi]… guvernul american, ca [fiind] cel care dădea indicaţii. Dar vorbesc şi despre autorităţile cu care lucram noi şi cu care se lucra: Departamentul de Stat al U.S.A., Vocea Americii şi aşa mai departe. Relaţiile cu exilaţii au căzut pe planul al doilea – să-mi fie iertată expresia! – spre a nu supăra guvernul [comunist] de la Bucureşti. Sigur că pentru noi ăsta a fost un moment foarte nefericit, pentru că, mă rog, noi credeam cu toată sinceritatea şi cu toată puterea în altceva.
Dar, în orice caz, cu familia regală – cu <familia regală> e mult spus – informaţii au fost. Informaţii au fost când s-a născut principesa Margareta, de exemplu; când regele a fost primit odată la Londra… În special dacă astfel de informaţii apăreau în presă, era foarte uşor pentru noi să le preluăm, pentru că, dând ca indicaţii ziarul sau revista în care se vorbeşte, era pentru noi un fel de subterfugiu ca să spunem: <Dom’le, dacă scrie presa, putem şi noi să vorbim aşa ceva.> Şi sigur că autorităţile superioare erau de acord cu această <manevră> a noastră. Dar multe-multe interviuri cu regele n-am avut.”
„Câte-o declaraţie privind 10 Mai”
„Am avut interviuri sau reportaje întotdeauna de 10 Mai. O dată – nu o dată, de mai multe ori – o dată am mers foarte departe cu bunul meu prieten, Mircea Ionniţiu, fostul secretar al regelui, ne-am dus la cinci congresmeni americani… adică cinci reprezentanţi şi cinci senatori. Fiecare ne-a dat câte-o declaraţie privind 10 Mai şi ce-şi doresc Statele Unite pentru viitorul României. […] Erau mai ales din oraşele unde se găseau comunităţi româneşti importante: Cleveland, Detroit, Pittsburgh, Ohio şi aşa mai departe. Eram şi noi în relaţii foarte bune nu numai cu comunităţile româneşti dar şi cu congresmenii americani care proveneau de acolo şi care, desigur din motive politice, îşi doreau să demonstreze românilor din statele lor că pe ei îi interesează soarta României şi deci dau interviuri la Vocea Americii. […]
Domnule Carp, pentru că aţi spus despre 10 Mai… Majestatea Sa spune că la 10 Mai 1953 sau ’54 – nu mai este nici domnia sa sigur – Eisenhower a adresat poporului român un mesaj în care spunea că <Regimul comunist din România vrea să rupă poporul până şi de cunoaşterea propriei lui istorii şi de aceea a scos ziua de 10 Mai din calendar>. Dumneavoastră aveţi ştire despre mesajul acesta, l-aţi transmis atunci?
Sigur că da, cunosc! Şi, în orice caz, vreau să şi precizez că orice declaraţie oficială venită de la Casa Albă, de la Departamentul de Stat sau de la Congresul American privind România – situaţia era similară şi la celelalte departamente -, noi o transmiteam. Nu numai că ne făcea plăcere să o transmitem, dar eram şi obligaţi prin însăşi misiunea postului de radio Vocea Americii.
Mi-aduc aminte mai mult: au fost declaraţiile lui Eisenhower, după ce a fost ales. Declaraţii care au făcut multă vâlvă şi, mă rog, indirect, am fost acuzaţi şi noi şi Europa Liberă că am fi instigat la… mă rog, răscoală, revoluţie, în ţările de-acolo. Eisenhower, după ce a fost ales preşedinte, scurt timp după aceea a dat o declaraţie pe nu ştiu câte puncte – zece puncte, opt puncte – în care afirma care sunt condiţiile cu care Statele Unite vor discuta şi colabora cu Uniunea Sovietică în viitor. Una din condiţii era eliberarea ţărilor din Europa de Răsărit. Şi le nominaliza, aceste ţări. Sigur că noi am dat aşa ceva!…
Cum vă spuneam mai înainte, deputaţi şi senatori americani aveau grijă ca, de 10 Mai, să dea declaraţii. La început, mă rog, era John Foster Dulles… Venirea lui Eisenhower la putere a fost pentru mai toată lumea o… mă rog, o bucurie mare, pentru că am crezut că, într-adevăr, acuma ne apropiem de eliberare, desigur pe căi paşnice, dar eliberarea ţărilor noastre. Respectiv, noi, românii, a României. Eisenhower a dat mesaj de 10 Mai, fără discuţie!”
[Interviu de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, 1997]
