Teatrul, „o instituţie miraculoasă”…

Actriţa Monica Ghiuţă (I)

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Actriţa Monica Ghiuţă era fiica diaconului Mitropoliei din Cernăuţi, cel care avea să devină artist al Operei Române din Bucureşti. În anii războiului familia se refugiase în două rânduri (1940 şi 1944), astfel încât Monica era născută la Câmpulung Moldovenesc, iar sora ei, Suzana, în Banat. În 1945 s-au stabilit cu toţii în Bucureşti, tata devenind tenor la Operă, iar mama învăţătoare la Şcoala Centrală de Fete, redenumită după 1948 Școala Medie Zoia Kosmodemianskaia. Aici şi-a făcut studiile liceale cunoscuta actriţă. Despărţirea părinţilor a marcat-o profund, deşi tatăl ei a continuat să îi fie aproape şi să o îndrume. Îi vedea un viitor strălucit ca medic şi încerca să o pregătească pentru această meserie. Dar timida şi sensibila Monica avea pregătit un alt destin. Deşi nu a putut intra la Institutul de Teatru de prima dată din motive politice, deşi în primul semestru de studiu la Institut (în 1960) cu greu şi-a putut învinge timiditatea, totuşi o aştepta o frumoasă carieră în film şi teatru. Actriţa Monica Ghiuţă s-a dedicat rolurilor sale şi publicului cu o energie remarcabilă. Obişnuia să spună: Ce înseamnă spectacolul? O energie de pe scenă, trimisă în public…” Aşa a şi făcut, cu multă dăruire, de-a lungul vieţii sale artistice.


 „O cărămidă la construcţia viitorului meu”

„La un moment dat, când aveam 16 ani, în nişte ziare apăruseră nişte anunţuri că se caută pentru un film copii, fete, băieţi şi să ne ducem în strada cutare şi să ne prezentăm, ca să fim aleşi. M-am dus, m-am prezentat… După încă puţin timp, a trebuit – după bacalaureat – să mă hotărăsc [ce voi face]. Am avut o profesoară, doamna Verdeş, extraordinară profesoară de limba română, şi i-a şoptit mamei: <Să ştii că fiica ta… să vezi, citeşte foarte bine, înţelege ce citeşte, recită foarte frumos>. Şi ea a pus, aşa, o cărămidă la construcţia viitorului meu.

Şi, uşor-uşor, m-am dus la doamna Sandina Stan care era profesoară de dicţie la Institutul de Teatru şi m-a ascultat. Tata m-a dus la un coleg de la Operă care avea o soţie care se ocupa de copiii care vor să facă teatru şi mi-am făcut şi eu un locuşor, până am ajuns la un club: Clubul Muncitorilor din Învăţământ. Acolo erau profesori, erau copii care vroiau… unii erau chiar la a doua tentativă de a da examen la Institutul de Teatru.

[Am făcut pregătire] cu un actor extraordinar, George Măruţă care era la Bulandra, un domn extraordinar, boier de viţă veche. Şi, în acelaşi timp, mama mi-a găsit o profesoară pentru Medicină. […] Tata m-a încurajat către Medicină, mama ce să facă?! Mi-a luat profesoară, ca să învăţ oasele. […] Şi aveam cursuri după amiaza la Şcoala Centrală şi treceam pe lângă o clădire care avea un geam deasupra trotuarului şi nu ştiu de ce am fost foarte curioasă – că era lumină şi era seară – şi de multe ori mă uitam pe geamul acela, ce se întâmplă acolo. Şi, la un moment dat, am văzut că este o sală de disecţie. Era pentru mine foarte incitant şi foarte… am fost curioasă şi chiar aşteptam să ies de la cursuri, seara, ca să stau aşa, în genunchi, şi să mă uit pe geamurile acelea lungi cum se făceau disecţii. Asta concomitent cu repetiţiile la domnul George Măruţă, la Clubul Muncitorilor din Învăţământ.”

Premiera piesei de teatru ‘Diavolul si Bunul Dumnezeu’ la Teatrul Mic din Capitala. In imagine: actorii Dan Condurache (stg.) si Monica Ghiuta (dr.). (1981)

„Disecţii pe sentimente”

„La un moment dat, am început să vin mai târziu la repetiţii, la domnul Măruţă. […] El era un om desăvârşit, în fineţe, în delicateţe… ne-a învăţat atâtea lucruri minunate! Zice: <Dar de ce ai întârziat?> <Păi, am fost la disecţie>. <Azi la disecţie, mâine la disecţie, poimâine la disecţie, dar la repetiţie când mai vii?…> Şi zice: <Uite ce e, vrei să-ţi spun ceva?… Să ştii că în teatru se fac disecţii pe sentimente>. Asta a fost, cum să vă spun… [mi-am zis:] deci, acolo mă voi duce, la Teatru. Şi atunci am avut o discuţie cu tata şi i-am spus că vreau aşa, cum a spus domnul Măruţă.

Şi a fost foarte greu [să intru la facultate], pentru că pe dosarul meu – când a plecat la minister, după ce am dat prima oară examen la Teatru – s-a întors şi au scris aşa: <fiică de popă>. Şi aveam 6 sau 5 nota – am văzut-o!…”

Ţi se părea că ai 12 degete…”

„Eu am fost la [clasa lui] Costache Antoniu, cu Iani Cojar asistent şi mai era încă un actor, Petrică Vasilescu de la Bulandra. […] Ce se face în anul I? În anul I te joci. Eu eram aşa şi mă întrebau mama, tata, <Dar cum e? Ce faci acolo?> <Nimica…> […]

Aveaţi emoţii sau vi se părea lejer?

Nu m-am suit [la început] pe scenă niciodată şi aproape că Iani [nu ştia ce să mai facă]… Un exerciţiu vă spun: un scaun se pune pe o scenă şi noi să stăm… să te aşezi pe scaun şi să stai în faţa profesorilor şi a colegilor care sunt în sală. Atât! Ştiţi ce greu este?… Şi cum era de greu? Curgeau aşa, transpiraţiile şi ţi se părea că ai 12 degete sau 50 de degete la o mână şi nu ştiai ce să faci cu mâinile. Nu ştiai dacă trebuie să stai cu picioarele drepte sau unul peste altul sau cum să stai… era îngrozitor! Şi profesorul se uita câte minute poţi să stai pe scenă, ori în picioare ori pe scaun, dar să stai pe scenă, asta este… ăsta era exerciţiul.

Şi eu la acest exerciţiu nu am marşat imediat. [Cojar] zice: <Dar dumneavoastră?>, sau nu ştiu cum ne spunea, <poftim pe scenă>. <Nu, nu, nu sunt pregătită>. <Bine>. Azi aşa, mâine aşa şi a spus: <Bine, dar într-o zi trebuie să te urci pe scenă. Dacă vrei să faci teatru, trebuie să fii pe scenă şi scena trebuie să fie ca şi casa ta, ca şi camera ta… Atuncea te duci acasă, dacă nu poţi să stai pe scenă, te duci la bucătărie, la cratiţă> – că aşa ne spunea totdeauna. […] Şi m-am urcat pe scenă, da, m-am urcat, dar greu, cu ameninţarea cratiţei.

Am o amintire cu maestrul Costache Antoniu… era un om atât de bun şi atât de drăguţ! El stătea, avusese spectacol seara şi era obosit şi era şi bătrân şi erau asistenţii şi noi, în sală. Şi la un moment dat se ridică să plece. [Zice:] <Eu atâta vă spun: dicţia, dicţia, numai dicţia! Pentru că dacă nu aveţi dicţie… cel de la galerie a plătit şi el un bilet ca să te audă, aţi înţeles?…> Şi pleca. Asta era în fiecare zi când venea, <dicţia, dicţia, că fără dicţie să ştiţi că pleacă lumea din sală…>”

„Cu proces am plecat de la Braşov”

În 1964 aţi terminat facultatea şi aţi ajuns la Braşov…

La Braşov am jucat Fii cuminte, Cristofor, este singurul spectacol pe care l-am jucat, o să vă povestesc de ce. Sigur că mă preocupa ce o să fac eu la Braşov şi când am să mă întorc eu acasă. Am rămas la Braşov, am jucat spectacolul. Şi între timp s-au mai dat nişte examene în Bucureşti, dar noi nu aveam voie să intrăm în Bucureşti, încă. Dar la examene m-am dus, adică m-am dus să mă prezint, m-am dus la teatrele Bulandra şi la Nottara.

Între timp, s-a întâmplat aşa… La Ploieşti era [Toma] Caragiu director şi [împreună cu] soţia lui au vrut să joace Romeo şi Julieta, de aicea mi se trage mie. Soţia lui trebuia să facă Julieta, nu ştiu ce s-a întâmplat, a venit în ţară Liviu Ciulei care îl vroia pe Caragiu la Bulandra. Atuncea soţia s-a dus la Nottara şi când să începem repetiţiile, cu o regizoare din Sibiu, nu mai erau preopinenţi, adică nu mai era nimeni în distribuţie. Şi atunci am primit o înştiinţare că Ploieştiul caută o Julietă. Şi atunci eu am fost întrebată dacă vreau. Zic: <Vreau, dar nu se poate!> Şi a fost aşa, un fel de schimb de scrisori, [timp] de un an de zile, între directorul Albani din Braşov cu Caragiu. Caragiu a dat telefon şi a spus: <Dar daţi-i drumul, daţi-i drumul, să facă şi asta, să facă şi asta dacă nu se poate [altfel], dar să facă rolul ăsta!> – pentru că soţia lui a plecat [la Bucureşti] şi şi el trebuia să se ducă şi a fost ameninţat că dacă nu face spectacolul, pentru care se cumpăraseră toate… vă daţi seama, se cumpăraseră recuzită şi costume şi tot, zice <Le plăteşti!>, a zis partidul şi guvernul. Şi nu i-au dat drumul decât dacă <ori plăteşti, ori rămâi>. […] El, săracul, i-a şi scris lui Albani, i-a dat şi telefon. […] Albani a luat scrisoarea, a rupt-o, nici n-a citit-o şi a pus-o la coş. Ei, atuncea am luat calea procesului, am făcut proces… eu cu proces am plecat de la Braşov!”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2013]