Sofia Șincan: “Am colaborat cu toți colegii de la Cultural.”
După venirea comuniștilor, toate programele Radioului au fost atent supravegheate de Direcția de Propagandă și Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român. În fruntea acestei direcții, între 1956 – 1965 s-a aflat Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein), considerat ideologul partidului. Adus de la Moscova de Ana Pauker la sfârșitul războiului, Leonte Răutu a copiat metodele sovietice, organizând la începutul anilor ‘50 acțiunea de deconspirare a poeților și criticilor așa ziși „decadenți”, acțiune care a purtat numele de „Reconsiderarea moștenirii culturale” . Dând dovadă de zel în combaterea “influenței burghezo – moșierești”, Leonte Răutu a controlat cu mână de fier presa scrisă și Radioul, împiedicând orice abatere de la linia trasată de partid. Cu toate că cele mai multe emisiuni aveau un caracter politic, în programele difuzate de Radio la începutul anilor ‘60 s-au găsit și emisiuni culturale, care acopereau o paletă destul de largă, de la “Cronica plastică” și “Cronica teatrală”, până la “Cronica de film”. Cu toate ca erau atent verificate de cenzură, aceste programe au reprezenat un pas înainte față de programele rigide de propagandă ale anilor ‘50. Considerate noutăți, redactorii din Radio au lucrat cu entuziasm la aceste emisiuni. Printre a acești redactori s-a numărat și Sofia Șincan – repartizată în Radio la terminarea studiilor universitare.
„La Cultural am lucrat pe specialitatea mea, pentru că în cadrul Redacției Culturale se făcea o Emisiune de critică artistică – “Cronică plastică”, “Actualitatea teatrală” – emisiunea de cronică teatrală şi emisiunea de “Cronica de film”. La Cultural am făcut de toate. Am găsit un carnet din 1959, o agendă şi am fost uluită că aveam cam 12-14 emisiuni pe lună cu o durată între 10 şi 20 de minute. Se făceau la vremea acea foarte multe lecturi literare, deşi cartea era foarte ieftină şi la îndemîna oricui; totuşi trebuia stimulată dorinţa de a citi. O emisiune presupunea selecţia textului, aprobarea lui la viză, imprimare cu actorii, ilustraţia muzicală. Aceste operaţiuni le făcea Teatralul, dar redactorul era permanent prezent. Eu aveam emisiunea mea săptămânală de teatru de douazeci de minute; o altă emisiune pe care o aveam era un fel de afiş cultural despre teatru și film, care se numea “Spectacolele săptamânii”. În această emisiune cu precădeere îşi aveau loc spectacolele artiştilor amatori. Pentru artiştii amatori însă mai exista o emisiune separată, pe care o făceea George Antofi. Am făcut și emisiuni consacrate unor actori care primeau diferite titluri. (…) Selecţia textelor care se citeau la microfon erau alese de mine. Pe ce criterii? Întâi pe criteriile valorice evidenţiate de critica literară a acelui timp – deci ce scotea critica literară în prim plan; după aceea prin planul redacţional de emisiuni – pe vremea aia se făceau planuri lunare, după aceea trimestriale – se urmărea tematica indicată. Adică dacă se întâmpla ceva în agricultură – ieşea o hotarîre a Comitetului Central sau era o teză nouă – atunci trebuia să alegem din literatura consacrată satului; (…) “Poporul a muncit mult!” Asemenea figuri erau aduse în prim plan… făceam selecţii din reportaje. Emisiunile literare pe care le-am făcut erau şi emisiuni de versuri, fie momente poetice consacrate unui autor, fie o selecţiune tematică : versuri pentru partid, versuri pentru patrie, dar şi versuri de dragoste… Am colaborat cu colegii de la Teatral și de la Muzical. Eu am colaborat cu toţi maeştrii care au fost la Radio, pentu că întîmplarea a făcut ca ei să mă simpatizeze. Cu maestrul [Mihai] Zirra a trebuit să dau un examen ca să am dreptul să citesc la microfon, pentru că nu oricine citea pentru emisie. Trebuia întâi să fii verificat, fie de maestrul [Constantin] Moruzan, fie de maestrul [Mihai] Zirra. Trebuia probată vocea, capacitata de a pune un accent corect în cuvînt, în propoziţiune şi în frază, clariatea – să nu ai vreun defect de vorbire, să fii sâsâit sau rârâit. Am mai colaborat cu Stratulat, cu Cristian Munteanu, cu Titel Constantinescu, cu N. Al. Toscani, cu Val Moldoveanu. Ne înţelgeam foarte bine pentru că fiecare parte respecta pe cealaltă. Pe Octavian Paler l-am avut șef la Cultural . Un alt şef a fost David Naftuli – un om care ştia multă carte, cu un respect teribil pentru carte şi pentru cărturari, dar un om terorizat de presiunea politică care se exercita atunci. Era extrem de temător ca nu cumva să fie o propoziţie prea îndrăzneaţă, să nu cumva să ai o opinie vis-a-vis de o întâmplare, de o situaţie, de un text, de o carte. Cred ca teama asta l-a şi măcinat şi s-a prăpădit destul de timpuriu. După ’64 în Radio s-a produs un suflu nou şi el a mers … aş zice eu către ’70. După ’70 a fost o perioadă oarecum conservatoare, iar după ’75 constrângerile au început sa fie din ce în ce mai serioase şi abilitatea noastră trebuia să fie la mare înălţime ca să putem păstra caracterul cultural al emisiunilor radiofonice. L-am cunoscut şi pe Ion Pas. El era preşedintele instituţiei când am venit eu, şi odată cu mine au venit în Radio la diferite compartimente, la diferite redacţii vreo 30 – 40 de oameni; unii erau ca și mine absolvenţi de facultăti, alţii veneau din presa scrisă. Ion Pas a avut cu noi două întâlniri: una la intrarea în instituţie – când ne-a explicat ce este Radioul, ce înseamnă Radioul, cât de important este ce se difuzează la Radio şi deci care este responsabilitatea noastră lucrând în această instituţie. Am fost cu toţii foarte emoţionaţi pentru că fiind până atunci numai ascultători de radio, nu ne gândisem şi ce obligaţii ai din momentul când eşti un angajat al Radioului. (….) A doua întâlnire cu Ion Pas a fost după un an de zile, în care perioadă probabil că el a fost informat cam ce am făcut fiecare din noi. Pe unii ne-a felicitat, altora le-a atras atenţia că nu au dovedit o capacitate satisfăcătoare în munca de radio şi că poate că ar fi bine să se gândească la altceva. (….)”
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
